luni, 26 octombrie 2009

Oana Pellea. Jurnal 2003-2009 - Oana Pellea


O carte minunata scrisa simplu si frumos de o doamna, o actrita, pe care eu o admir si o iubesc. Cateva randuri din carte:

„Odată, la teatru, am auzit prin ţeava de la calorifer cum eram desfiinţată. Cabina mea era sus, iar jos erau colegele şi chiar prietenele mele. Eram pe scaun la masa de machiaj, singură în cabină. Dintr-odată, mi-am dat seama că caloriferul mă înjura straşnic. O clipă am avut senzaţia că nu e bine ce se întâmplă cu mine, de am început să aud voci… M-am apropiat de calorifer, care era foarte „supărat“ pe mine, şi mi-am dat seama că prin ţeavă venea sunetul. Liniştită, am coborât scările şi le-am rugat pe fetele din cabina de jos să aleagă: ori să vorbească despre altceva, ori să cheme pe cineva să repare caloriferul, că se aude tot în cabina mea. N-am aşteptat nici o replică şi am plecat în culise. Acolo era linişte. Am intrat în scenă”.


„Poezia unei ţări disperate. Sunt prea puţine tarabe. Oamenii îşi înşiră preaplinul direct pe pământ sau pe ziare. Noroi. Merg cu ochii în jos şi prin faţa lor trec de toate, pantofi, blănuri, piuliţe, cutii, flori de plastic, becuri, o Biblie, creioane (...) … de toate.Mă opresc. Pe un ziar se odihneşte chipul lui tata. Se uită la mine zâmbind. E discul de vinilin cu Nea Mărin. Nu ridic ochii şi o întreb pe cea care-l vinde: „Cât vrei pe Amza Pellea?“ „Zece lei, domniţa…“, vine răspunsul. Nu zic nimic. Adaugă: „Haideţi că nu e mult. Merită, săracu’. A fost artist mare şi om bun.“Scot zece lei şi plec cu tata acasă”.


Am citit cartea asta intr-un moment in care aveam nevoie sa stiu ca si altcineva are aceleasi ganduri ca ale mele. Nu as fi creut niciodata ca o femeie extraordinara cum este Oana Pellea se poate simti singura, parasita, urata, neiubita, neinteleasa. Recomand aceast jurnal. E bine sa cunoasteti un om, un actor, si dincolo de blituri emisiuni si filme.

marți, 13 octombrie 2009

Lupte de fiecare zi


Aveam in plan curatenia de toamna in toata casa cu tot ce implica ea : mutat mobila, frecat si spalat fiecare coltisor al casei, schimbat garderoba de vara cu cea de toamna-iarna... Ce ganduri! Tot ce-am reusit a fost spalarea aragazului si a gresiei si faiantei din baie si din bucatarie. In rest nimic. Nici macar in viata si in gandurile mele nu reusesc sa pun un pic de ordine. Macar o lista de prioritati sa o prind cu magneti pe frigider sa o vad tot timpul... Nimic.
Tot timpul am impresia ca am multe de zis dar de la o vreme pur si simplu nu-mi mai gasesc cuvintele. Ma trezesc ca nu pot transforma in propozitii inteligibile o idee ce-mi ocupa mintea la un moment dat, ca trec foarte repede de la un gand la altul, ca ma pierd in detalii neimportante. Nu mai am timp! Nu mai am timp sa ma joc cu fetita mea, nu mai am timp sa citesc, nu mai am timp sa dorm, nu mai am timp sa traiesc. Sunt tot timpul pe fuga. Si fug si fug si tot am impresia ca ajung pe ultimul loc. Catre ce ma indrept? Ce vreau de la mine? La ce ma astept?
Nu inteleg cum alte femei se descurca cu toate : familie, cariera, gospodarie, dragoste... Eu m-am ratacit pe drum si nu-mi gasesc reperul. Nici macar luminita de la capatul tunelului nu o mai vad. Asta inseamna ca am un inceput de depresie sau doar ca sunt obosita? Nu am timp sa dorm.
Vreau ceva... Vreau sa traiesc, sa ma simt bine in pielea mea, sa reincep sa visez, sa iubesc, sa vad jumatatea plina a paharului. Pana atunci trebuie sa duc o lupta continua cu frustrarile, cu teama, cu scarba, cu nelinistea, cu straile de sfarseala. Am momente in care simt ca ma preling si nu am puterea sa ma adun. Si vreau sa lupt, dar nu mai pot. Dezertez. Am dreptul.
Cand vine noaptea, somnul intarzie sa apara si in mintea mea urla o gramada de ganduri. Le spun: „Si maine e o zi! Lasati-ma in pace!”, dar ele sunt mai multe iar eu dora una. Inca o batalie pierduta... Poate daca le las in pace sa urle, ma lasa si ele pe mine sa dorm. Dar nu! Tot nu ma lasa. Sunt epuizata dar ochii refuza sa se inchida. Privesc cu insistenta un puct luminos din tavan. Daca-l mai fixez mult o sa fac o gaura pana in camera vecinului. Macar de era vreun Adonis...
Nu stiu cand am adormit si nu stiu daca am dormit. Sunt ametita si ma dor toate. O noua zi, o noua batalie. Lipsa de consideratie si de respect, cuvinte urate, lacrimi. Sa mai continui lupta sau sa capitulez? Cu ultimele puteri imi strang lucrurile de pe birou, inchid fermoarul la geanta si plec acasa. Ma dau batuta. Nu mai pot. Mereu zic asta. A doua zi insa o iau de la capat. Nu stiu de unde am atata putere si nu stiu de ce mai lupt. Mereu ma intreb : Mai are rost? Mai vreau?

Cele mai citite articole din acest blog

Cititori