O carte minunata scrisa simplu si frumos de o doamna, o actrita, pe care eu o admir si o iubesc. Cateva randuri din carte:
„Odată, la teatru, am auzit prin ţeava de la calorifer cum eram desfiinţată. Cabina mea era sus, iar jos erau colegele şi chiar prietenele mele. Eram pe scaun la masa de machiaj, singură în cabină. Dintr-odată, mi-am dat seama că caloriferul mă înjura straşnic. O clipă am avut senzaţia că nu e bine ce se întâmplă cu mine, de am început să aud voci… M-am apropiat de calorifer, care era foarte „supărat“ pe mine, şi mi-am dat seama că prin ţeavă venea sunetul. Liniştită, am coborât scările şi le-am rugat pe fetele din cabina de jos să aleagă: ori să vorbească despre altceva, ori să cheme pe cineva să repare caloriferul, că se aude tot în cabina mea. N-am aşteptat nici o replică şi am plecat în culise. Acolo era linişte. Am intrat în scenă”.
„Poezia unei ţări disperate. Sunt prea puţine tarabe. Oamenii îşi înşiră preaplinul direct pe pământ sau pe ziare. Noroi. Merg cu ochii în jos şi prin faţa lor trec de toate, pantofi, blănuri, piuliţe, cutii, flori de plastic, becuri, o Biblie, creioane (...) … de toate.Mă opresc. Pe un ziar se odihneşte chipul lui tata. Se uită la mine zâmbind. E discul de vinilin cu Nea Mărin. Nu ridic ochii şi o întreb pe cea care-l vinde: „Cât vrei pe Amza Pellea?“ „Zece lei, domniţa…“, vine răspunsul. Nu zic nimic. Adaugă: „Haideţi că nu e mult. Merită, săracu’. A fost artist mare şi om bun.“Scot zece lei şi plec cu tata acasă”.
Am citit cartea asta intr-un moment in care aveam nevoie sa stiu ca si altcineva are aceleasi ganduri ca ale mele. Nu as fi creut niciodata ca o femeie extraordinara cum este Oana Pellea se poate simti singura, parasita, urata, neiubita, neinteleasa. Recomand aceast jurnal. E bine sa cunoasteti un om, un actor, si dincolo de blituri emisiuni si filme.
