Aveam in plan curatenia de toamna in toata casa cu tot ce implica ea : mutat mobila, frecat si spalat fiecare coltisor al casei, schimbat garderoba de vara cu cea de toamna-iarna... Ce ganduri! Tot ce-am reusit a fost spalarea aragazului si a gresiei si faiantei din baie si din bucatarie. In rest nimic. Nici macar in viata si in gandurile mele nu reusesc sa pun un pic de ordine. Macar o lista de prioritati sa o prind cu magneti pe frigider sa o vad tot timpul... Nimic.
Tot timpul am impresia ca am multe de zis dar de la o vreme pur si simplu nu-mi mai gasesc cuvintele. Ma trezesc ca nu pot transforma in propozitii inteligibile o idee ce-mi ocupa mintea la un moment dat, ca trec foarte repede de la un gand la altul, ca ma pierd in detalii neimportante. Nu mai am timp! Nu mai am timp sa ma joc cu fetita mea, nu mai am timp sa citesc, nu mai am timp sa dorm, nu mai am timp sa traiesc. Sunt tot timpul pe fuga. Si fug si fug si tot am impresia ca ajung pe ultimul loc. Catre ce ma indrept? Ce vreau de la mine? La ce ma astept?
Nu inteleg cum alte femei se descurca cu toate : familie, cariera, gospodarie, dragoste... Eu m-am ratacit pe drum si nu-mi gasesc reperul. Nici macar luminita de la capatul tunelului nu o mai vad. Asta inseamna ca am un inceput de depresie sau doar ca sunt obosita? Nu am timp sa dorm.
Vreau ceva... Vreau sa traiesc, sa ma simt bine in pielea mea, sa reincep sa visez, sa iubesc, sa vad jumatatea plina a paharului. Pana atunci trebuie sa duc o lupta continua cu frustrarile, cu teama, cu scarba, cu nelinistea, cu straile de sfarseala. Am momente in care simt ca ma preling si nu am puterea sa ma adun. Si vreau sa lupt, dar nu mai pot. Dezertez. Am dreptul.
Cand vine noaptea, somnul intarzie sa apara si in mintea mea urla o gramada de ganduri. Le spun: „Si maine e o zi! Lasati-ma in pace!”, dar ele sunt mai multe iar eu dora una. Inca o batalie pierduta... Poate daca le las in pace sa urle, ma lasa si ele pe mine sa dorm. Dar nu! Tot nu ma lasa. Sunt epuizata dar ochii refuza sa se inchida. Privesc cu insistenta un puct luminos din tavan. Daca-l mai fixez mult o sa fac o gaura pana in camera vecinului. Macar de era vreun Adonis...
Nu stiu cand am adormit si nu stiu daca am dormit. Sunt ametita si ma dor toate. O noua zi, o noua batalie. Lipsa de consideratie si de respect, cuvinte urate, lacrimi. Sa mai continui lupta sau sa capitulez? Cu ultimele puteri imi strang lucrurile de pe birou, inchid fermoarul la geanta si plec acasa. Ma dau batuta. Nu mai pot. Mereu zic asta. A doua zi insa o iau de la capat. Nu stiu de unde am atata putere si nu stiu de ce mai lupt. Mereu ma intreb : Mai are rost? Mai vreau?
