joi, 29 noiembrie 2018

Calendare de advent - surprize pentru copil si sot


   De cativa ani imi doream sa realizez un calendar de advent pentru fetita mea. Pana anul trecut m-au impiedicat tot felul de motive, care mai de care: ba ca nu am idei, ba ca nu stiu cum sa incep, ba ca m-am trezit prea tarziu, ba... Cred ca adevaratul motiv a fost procrastinarea, "boala" grea cu care ma lupt de-mi sar capacele. In ultima saptamana din noiembrie 2017 am hotarat ca este cazul sa fac acest proiect mult amanat, prin urmare m-am apucat de treaba, adica am plecat la cumparaturi 😀
   Am asteptat pana anul acesta sa postez acest articol, pentru a fi inspiratie celor ce vor sa faca ceva deosebit pentru cineva drag in luna decembrie, dar si pentru ca nu am vrut sa dezvalui "impricinatilor" surpriza pregatita. Calendarele facute de mine au fost o surpriza frumoasa si au fost foarte apreciate de junioara si de sotul meu ♥
   Nu voi pretinde ca stiu prea multe despre calendarul de advent original, cum a aparut, cand a aparut. Stiu doar ca este o idee foarte draguta pentru luna decembrie si merita luata in considerare pentru un plus de magie in asteptarea sarbatorilor. Cu un astfel de calendar, in fiecare zi ai posibilitatea sa iti incepi ziua cu o mica surpriza si un zambet. Calendarul de advent contine 24 de mici surprize, deci din 1 decembrie si pana in 24 decembrie primesti un mic cadou.
   In magazine exista tot soiul de calendare de advent: cu ciocolata, cu figurine lego, cu produse de ingrijire si machiaj, cu alcool, cu citate biblice si propuneri de activitati pentru luna decembrie, cu povesti de Craciun, cu file de colorat cu tematica de iarna si Craciun, cu bijuterii, cu parfumuri, cu mici decoratiuni pentru brad si cate si mai cate. Deci daca nu vrei sa-ti bati prea tare capul cu treaba asta, cumperi un calendar de advent gata facut si ai terminat. Tot va fi o surpriza frumoasa pentru cineva drag ♥
   Eu am vrut sa fac ceva diferit de ceea ce se gaseste de cumparat si am facut ceea ce se vede in poze. Ideile sunt simple, dar de efect 😀
   Pentru junioara am cumparat mici chestii care mergeau ascunse in pungute de hartie: o napolitana, o briosa, o acadea de bat, o punga mica de biscuiti sarati, o punguta de porumb copt, un corn umplut, o punguta de cereale, un baton din fulgi cu fructe uscate, 2 pliculete de ciocolata calda, un pliculet mix pentru milkshake, o punguta de chipsuri, o alta punguta de chipsuri in forma de bastonase, un tub de mentosane, un baton ciocolata cu alune, un desert cu napolitana si umplutura, 2 perechi de chilotei colorati, 2 perechi de sosete colorate, un set de pixuri roz, o bacnota de 10 lei, o punguta de bomboane M&M, o cutie de suc, un pachet de biscuiti Oreo, o ciocolatica cu crema de lapte si  inca o punguta cu bilute din cereale invelite in ciocolata. Toate dulciurile sunt in varianta mini, iar asta se poate observa in poza de mai jos, in comparatie cu pixurile.
   Dupa ce am impachetat toate surprizele in pungutele de hartie, le-am capsat (ca sa nu poata fi desfacute in avans) si am lipit pe fiecare punguta un autocolant cu numar. In lipsa autocolantelor, numerele pot fi desenate direct pe punguta cu un marker sau cu o carioca.



   Am imbracat o cutie incapatoare cu hartie de ambalat cadouri si am asezat toate pungutele in ordinea numerelor. Gata! 😀
   Cutia am asezat-o pe comoda din camera junioarei si in fiecare zi fata a deschis punguta cu numarul zilei respective. Ardea de nerabdare sa le deschida pe toate, sa vada ce este in ele. In fiecare dimineata asta era primul lucru pe care il facea cand se trezea: deschidea o punguta 😀 Dulciurile primite in ziua aceea le lua la pachetel la scoala.


   Pentru sotul meu m-am gandit la un calendar "alcoolic" 😀 Am cumparat 24 cutii diferite de bere. Nu au fost doua la fel! 😀 A trebuit sa caut in vreo trei magazine pana am gasit 24 feluri de bere si le-am cumparat pe parcursul a 3-4 zile, dar am reusit. Am asezat toate cutiile de bere intr-o cutie de carton mare, invelita in prealabil in hartie de impachetat cadouri. Cutia este nevoie sa fie din carton gros, ba chiar trebuie intarit fundul si peretii cu inca un strat de carton, deoarece toate berile alea impreuna atarna greu. M-am chinuit un pic sa o aduc de unde o ascunsesem 😀 Ce-a mai ras sotul meu cand a vazut la ce m-a dus mintea! 😁


   Pentru el nu am mai avut autocolante cu numere, asa ca am stabilit o regula: trebuia sa inchida ochii si sa aleaga in fiecare zi o doza si nu avea voie sa verifice ce alte beri mai sunt in cutie  😀  I-a placut la maxim calendarul lui ♥♥♥



   Cu doze de bere am mai facut eu intr-un an un alt fel de tort, pentru fratele meu si poate fi vazut aici: Un altfel de tort (tort din cutii de bere)


   Anul acesta inca nu am pregatit calendare de advent, dar nu este timpul trecut 😀
   Mi-ar fi placut sa pot face unul cu cafea si ceai sau unul cu ornamente pentru brad (astfel impodobeam bradul in 24 de zile 😀), dar inca nu am stabilit cum le pot face. Idei sunt multe, important este sa te mobilizezi 😀

luni, 26 noiembrie 2018

Sofer incepator - cap. 1: Katiusa


   Luni, 1 octombrie 2018, am primit prin posta mult-ravnitul permis de conducere. Eram foarte mandra de mine si ma umflam in pene ori de cate ori eram felicitata pentru reusita. Acum eram tare nerabdatoare sa incep sa conduc cat mai repede.
   Ca sa incep sa conduc, aveam nevoie de masina 😋 La "vanatoarea" de masini renuntasem imediat dupa esecul primului examen pentru obtinerea permisului de conducere. Imi intrase mie in cap ca nu este bine sa ma mai uit de masina inainte de a obine permisul, pentru ca in eventualitatea unui nou esec voi suferi si mai tare. A doua zi insa, dupa ce am luat examenul, am inceput cautarea asidua pentru masinuta perfecta.
   Ca sa devina a mea, masina trebuia sa indeplineasca cateva conditii:
   - sa fie inmatriculata in Romania
   - sa fie pe benzina
   - sa nu coste mai mult de 1500 euro
   - sa aibe 4 portiere
   - sa fie o masina de mici dimensiuni
   - optional: sa fie rosie
   De ce aceste conditii?
   Conditia pretului este usor de inteles: atatia bani aveam si nu vroiam in ruptul capului sa facem imprumut la banca acum. Masina urma sa fie una de sacrificiu, pe ea urmand sa experimentez condusul fara instructor, cu toate greselile de sofer incepator ce urmau sa vina.
   Benzina - a fost un criteriu impus de sotul meu si eu am fost de acord, pentru ca nu mi se parea ca tipul de combustibil conteaza prea mult. Incepatoare, ce sa zic? 😁
   4 portiere - eu am insistat asupra acestui lucru. Mie imi vine foarte rau in masina cand conduce altcineva, indiferent daca sunt in fata sau in spate, dar mai ales in spate. Cred ca as fi murit daca as fi fost obligata sa merg pe  locul din spate al unei masini care nu are portiere in spate. Sa nu pot eu sa deschid geamul sau usa, sa trebuiasca sa astept sa se dea cel din fata jos pentru a putea cobori... Pe principul "ce tie nu-ti place, altuia nu-i face", conditia celor 4 portiere a fost impusa de mine.
   Dimensiunile - nu-mi plac "vapoarele", adica genul ala de masina cu portbagajul cat o zi de post. Ne spunea cineva, cu bune intentii, ca intr-un portbagaj mare cari si putin si mult, dar intr-un portbagaj mic poti cara doar putin. Ok, are dreptate. Dar ce avem noi de carat? Fan la vaca? Familia noastra numara 3 persoane si jumatate (Pufica este si el inclus 😀 ) si stam in oras. O masinuta isi gaseste mai usor loc de parcare, consuma mai putin, este mai buna pentru o soferita incepatoare. Sotul meu a zis la fel 😀
   Culoarea rosie nu a fost o conditie in adevaratul sens al cuvantului, dar am sperat ca va fi rosie 😄
   Cautarea masinii a fost in sarcina mea, pentru ca eu urma sa o conduc si mie trebuia sa-mi placa. Nu am fost la targuri de masini. Am cautat pe olx si pe facebook marketplace. Pe langa conditiile deja stabilite, am adaugat inca una: masina trebuia sa fie din orasul meu. Nu aveam niciun chef sa ma duc la cuca macaii sa vad nu stiu ce "comoara" si nici nu aveam cu cine sa merg.
   Sotul meu insista un pic sa ma uit de un Matiz. I se parea masina perfecta mentru mine si nevoile noastre. Eu eram de acord, dar parca nu ma tragea inima spre un Matiz. Am gasit cateva astfel de masinute, chiar rosii, cu preturi faine, dar parca nu ma vedeam la volanul unui Matiz. Apoi mi-a iesit in cale pe olx un Mercedes-Benz clasa A, albastru, o frumusete, la 1150 euro ♥♥♥ A fost dragoste la prima poza ♥♥♥ Pentru ca indeplinea toate conditiile impuse de noi, am telefonat vanzatorului si am stabilit sa ma duc sa vad masina a doua zi. Sotul meu nu putea merge cu mine pentru ca lucra de dupa-masa, asa ca am vorbit cu tata sa mearga el cu mine. Eu urma sa-mi dau acordul pentru partea estetica, iar tata, ca un sofer experimentat ce este, urma sa fie atent la detaliile tehnice. Ei bine, masina nu arata deloc ca in poze. Nu stiu cand au fost facute pozele postate pe olx, dar masina prezentata arata groaznic, atat la exterior cat si la interior. Vanzatorul mi-o tot lauda ca are consum mic, ca merge brici, ca el o vinde doar de nevoie si cate si mai cate. Am fost foarte dezamagita in acea zi, mai ales ca era ziua in care primisem permisul de conducere prin posta 😐
   Mi se pusese pata pe tipul asta de masina acum, mai ales ca am vazut prin orasul nostru cateva exemplare superbe ♥ Pana atunci nici nu le bagasem in seama, dar dupa ce am inceput sa imi doresc o astfel de masina, parca doar astfel de masini mai vedeam pe strada. 😁Am cautat si am tot cautat, in fiecare zi. Pana miercuri. Miercuri am gasit pe facebook marketplace un Mercedes-Benz A140, rosu (!!!), cu 1250 euro negociabil. Am intrat in vorba pe messenger cu doamna care vindea masina si am stabilit cu dansa sa merg joi dupa-masa sa vad masina. In seara aia i-am aratat si sotului meu pozele masinii, i-a placut si lui foarte mult, dar mi-a zis sa nu ma entuziesmez prea tare pana nu vad efectiv masina.
   Si de data asta l-am rugat pe tata sa vina cu mine.
   De la prima vedere am hotarat ca asta va fi masina mea 😀 Mi-a placut foarte mult! ♥♥♥ Masina a fost intretinuta foarte bine si se prezenta intr-o stare impecabila ♥♥♥ Tata a fost de acord cu mine. Si lui i-a placut foarte mult! In plus venea si cu cauciucuri de iarna. Nu am batut palma pe loc, pentru ca aveam nevoie sa vorbesc si cu sotul meu. El imi zisese ca daca imi place, sa o iau. Totusi nu mi se parea corect sa fac achizitia fara sa il mai intreb inca o data 😀
   Seara i-am povestit entuziasmata sotului meu cat de frumoasa este masinuta si cat de mult imi place. El mi-a pus o serie de intrebari tehnice (ceva cu uleiul si distributia, aer conditionat si alte chestii), la care eu i-am raspun cu un zambet pana la urechi:
   - Este rosie! 😁
   El a inceput sa rada si m-a intrebat daca a vazut-o si tata si daca i-a placut si lui. Cand a aflat ca si tata si-a dat acceptul, si-a dat seama ca totul este in ordine. Prin urmare mi-a zis sa o cumpar daca imi place atat de mult, ca doar eu o voi conduce.
   A doua zi am cumparat masina 😀 Am dat pe ea 1200 euro, pentru ca am negociat un pic. Doar pretul initial era 1250 euro negociabil 😁
   Katiusa, bun venit in familia noastra! 


duminică, 11 noiembrie 2018

Carnetul de sofer - cap. 6: Dupa lupte seculare...


   Eram inca in stare de soc dupa ce m-am dat jos din masina si am urcat in dreapta. La volan s-a urcat instructorul din masina care ne urmarea si care a intrat urmatoarea in examen. A adus masina inapoi, in parcarea din care am plecat.
   Cand m-a vazut instructorul meu, a ramas foarte surprins. Apoi am vazut cum surprinderea se transforma in dezamagire, ba chiar batea bine in suparare. Ma simteam foarte vinovata. Nu am discutat prea mult pe marginea subiectului. Doar l-am intrebat cand ma pot duce la Sibiu pentru o noua programare.
   Inainte sa te reprogramezi pentru examenul practic, este obligatoriu sa faci trei sedinte de conducere (85 lei x 3 = 225 lei). La terminarea lor primesti o adeverinta care atesta ca le-ai facut, iar aceasta adeverinta o atasezi la dosar. Fara adeverinta aia nu ai ce cauta la birou pentru reprogramare. In plus, la noi reprogramarile se fac doar lunea.
   Pentru ca urma sa intru in concediu in 7 august (da, era o marti) si pentru ca nu vroiam sa-mi mai iau zi libera doar pentru drumul la Sibiu, am hotarat sa merg in 13 august. Intre timp am facut cele trei sedinte obligatorii si am primit adeverinta.
   Ma simteam foarte ciudat la volan acum, foarte dezamagita, neincrezatoare in mine si in reflexele mele, tematoare si rusinata la maxim. Florin a fost foarte dezamagit ca am picat, mai ales ca era foarte sigur ca voi lua examenul fara probleme. Totusi nu a insistat prea mult pe tema asta, ci s-a purtat profi si a incercat sa ma scoata din starea mea de c***at. M-a averizat ca la urmatorul examen emotiile vor fi si mai mari si ca trebuie sa ma concentrez si sa raman cat se poate de calma.
   In 13 august am fost la Sibiu si am facut reprogramare pentru proba practica a examenului auto.
   Acum multi ani, cand am facut prima data scoala de soferi, daca picai la traseu era obligatoriu sa mai dai sala inca o data inainte sa te reprogramezi pentru traseu. De data asta insa regulile s-au schimbat. Rezultatul "admis" la proba teoretica a examenului pentru obtinerea permisului de conducere este valabil pana la expirarea dosarului. Deci daca pici la traseu nu mai dai sala inca o data, doar te reprogramezi pentru traseu.
   Urmatoarea mea programare a fost in 26 septembrie. Treceau iar aproape 7 saptamani fara sa conduc. Bineinteles ca mi-am cumparat iar ore suplimentare, tot 6 (inca 510 lei). De data asta insa nu le-am mai imprastiat pe parcursul a doua saptamani, ci le-am concentrat in ultimele zile inaitea examenului. Florin a avut ideea geniala sa fac ultima sedinta de conducere chiar in ziua examenului.
   " Mergi foarte bine daca treci de incalzire. Hai sa lasam ultima sedinta chiar in ziua examenului si atunci o sa te simti mai sigura pe tine." - mi-a zis el si avea mare dreptate. La fiecare sedinta de conducere aveam nevoie de cateva minute sa-mi intru in mana.
   Cele 6 sedinte suplimentare au fost insa conduse de starea mea de agitatie in continua crestere. Faceam greseli de incepator si ma blocam. Parca nu mai stiam nimic si panica isi revendica rolul de stapana asupra mea. Nu reuseam sa ma calmez si prin urmare nu reuseam nici sa ma concentrez. Da, emotiile celui de-al doilea examen erau de zeci de ori mai mari decat emotiile experimentate la primul examen. Daca la primul examen am fost sigura ca il voi lua fara probleme, acum eram sigura ca voi pica iar.
   Cu cateva zile inainte de examen ii povesteam sotului meu prin ce trec si incercam sa-l fac sa nu-si faca prea mari sperante ca voi lua examenul asta. El mereu m-a incurajat si m-a sustinut sa fac scoala de soferi. Mereu imi spune ca sunt in stare sa fac tot ce imi propun si ca este ferm convins ca voi fi un sofer bun. Eu ii tot repet ca nu ma simt in stare si ca imi este frica. Atunci el m-a intrebat de ce anume imi este frica, de tot ii spun ca mi-e frica. Mi-e frica da condus, mi-e frica de Florin, mi-e frica de masina? Am stat si m-am gandit putin. Imi placea sa conduc, imi placea masina pe care faceam scoala si o stapaneam bine, iar Florin a fost un domn si mereu s-a purtat impecabil, deci nu simteam frica fata de el. Am realizat ca de fapt imi era frica de faptul ca nu mai eram sigura pe teoria invatata. Trecusera aproape 4 luni de la sustinerea examenului teoretic si eu nici nu m-am mai uitat pe lectii si nici teste nu am mai facut. I-am spus asta sotului meu si el mi-a raspuns razand ca atunci este cazul sa ma apuc de citit. 😁
   Exact asa am facut. M-am apucat de citit teoria si sa rezolv teste pe internet. In mod ciudat, increderea in mine a revenit 😃 Invinsesem frica!
   Nu, emotiile nu au disparut o data cu frica! Au mai ramas cu mine, dar mult diminuate.
   26 septembrie - ziua examenului. La 7:30 am inceput ultima ora de conducere. A decurs bine. La ora 9 eram in parcarea de unde se pleca in examen. Daca in iulie am fost prima intrata in examen, acum am stat in parcare cateva ore, chiar daca eram tot doar eu pe masina mea. Nu mai erau programati alti cursanti de la scoala mea sa dea examen pe masina pe care am invatat eu sa conduc. Incet incet se golea parcarea de masini si de cursanti. Putini erau declarati admisi. Eu reuseam sa ma controlez foarte bine si-mi tineam emotiile sub control.
   Putin inainte de 12:30 am fost strigata si eu in ultima coloana de examen. A plecat o masina cu doi cursanti, apoi era masina mea si inca o masina dupa noi cu o cursanta. Nu la prima trecere de pietoni, cea la care am picat eu in iulie, la a doua a fost oprita prima masina. Neacordare de prioritate pietonilor. A coborat fata respisa, a urcat la volan un domn si eu am fost trimisa in prima masina ca si martor. Domnul nu era prea bine pregatit, iar asta era usor de observat chiar si de mine. La podul peste calea ferata trebuia sa semnalizeze, sa se asigure si sa treaca pe banda din dreapta. Nu s-a asigurat si era sa ne pupam cu un camion. Inainte de statia de autobuz de la pod l-a pus sa opreasca si a fost respins. Urmam eu.
   M-am dus in masina mea si m-am pregatit pana a venit si examinatorul, domnul Costea. In spate a urcat martor doamna din ultima masina. Examinatorul a montat camera pe parbriz, mi-a verificat dosarul, am semnat o hartie si m-a pus sa-mi zic numele cu voce tare.
   "Cand sunteti gata, pornim."
   Scaunul si oglinzile erau reglate, mi-am pus centura, piciorul stang pe ambreiaj, piciorul drept pe frana, pornesc motorul, aprind pozitiile, semnalizez stanga, bag in viteza intai, las frana de mana, ma asigur si plec. Urma o portiune de drum intins, unde aveam ocazia sa ii arat ca pot sa merg cu a treia, asa ca am profitat de ocazie. Foarte putine sunt in orasul nostru portiunile de drum pe care ai ocazia sa mergi cu 50 km/h. In general se merge cu maxim 40 km/h. Pentru ca m-am descurcat foarte bine, am prins incredere si am lasat emotiile la spate. M-am comportat impecabil in trafic! Asigurare, semnalizare, am stat pe banda 1 ori de cate ori a fost libera, lasat incet la trecerile de pietoni.
   Ajungeam la o intersectie semaforizata, unde pe banda 1 mergeai la treapta, pe un drum ce trece peste calea ferata, iar pe banda 2 mergeai inainte. Pentru ca nu mi-a spus ca schimbam directia, am dat sa semnalizez sa intru pe banda 2, dar examinatorul m-a oprit si mi-a zis ca ramanem pe banda 1 si mergem la dreapta.
   Portiunea de drum pe care intram a fost multa vreme in reparatii. Peste linii se trecea foarte greu, calea ferata nu avea bariera si nu era semnalizata cu semnale luminoase si sonore, doar cu semnul stop. Drumul a fost dat in folosinta cu doua saptamani inainte de ziua examenului si era renovat, iar semnalele luminoase si sonore de la calea ferata erau acum functionale.
   Pentru ca venea trenul, luminile erau rosii si in fata mea erau oprite doua masini. Am stat putin, am realizat ca mai era de stat pana trece trenul, asa ca am scos masina pe liber si am lasat ambreiajul. Dupa ce a trecut trenul si s-a aprins lumina alba, am apasat ambreiajul, am bagat in viteza intai si am pornit dupa cele doua masini din fata mea. Cand sa trec de prima linie, examinatorul imi pune brusc frana. Eu m-am intors speriata spre el si el ma intreaba:
   " Si cu stopul cum ramane?"
   Eu initial am crezut ca glumeste, apoi am vazut in ochii lui ca vorbeste foarte serios.
   " Oprim la stop doar atunci cand nu merg luminile de averizare. Dar acum merge becul." - zic eu cu vocea tremuranda.
   "Ce bec? Unde ai vazut tu bec?" - ma intreaba el.
   Eu in continuare ma simteam ca la camera ascunsa si nu-mi venea sa cred ca omul asta nu a vazut ca merge becul. Statusem aproape 5 minute in fata liniei pana a trecut trenul!!!
   " Va rog sa ma credeti ca merge becul. Nu a mers pana acum, dar de curand au pus becuri si functioneaza."
   " Adica ma faci idiot?" - ma intreaba el vadit enervat la culme.
   Eu dau in balbaiala si ii dau inainte cu becul care merge.
   " Vrei sa-ti demostrez ca nu e niciun bec? Ia-o inainte si la sensul giratoriu te intorci inapoi!" - imi zice el hotarat sa-mi arate cine are dreptate.
   Pornesc masina, inainte de sensul giratoriu semnalizez stanga, ma asigur, intru, tin stanga pana fac turul complet al sensului, inainte sa ma apropi de iesire semnalizez dreapta, ies, opresc semnalizarea si tin tot inainte pana ajung iar la liniile de cale ferata. Las usor sa vada omul daca merge becul.
   "Mda, pe partea asta merge. Dar pe partea cealalta nu merge sigur! Am mai trecut azi pe aici!" - zice el nervos.
   Dupa ce trec liniile, o pune pe doamna care era martora sa se uite si sa spuna daca merge becul. Doamna se intoarce repede si spune "Nu!".
   Am crezut ca mor!!!
   In fractiune de secunda insa a revenit si a strigat "Merge! Merge!"
   "Inseamna ca merge intermitent. Am mai trecut azi pe aici si nu mergea" - zice hotarat examinatorul. Imi venea sa-i zic vreo doua!
   Restul examenului a decurs foarte bine: am intrat intr-o zona rezidentiala (20km/h si sens unic), prima la stanga (tot sens unic), prima la dreapta (trecere de pietoni si pieton 😁), cedeaza trecerea, pornire in rampa, mers cu spatele doar vreo 10 metri, intersectie cu stop, apoi la stanga, apoi la dreapta intr-o parcare, parcare cu spatele intre doua masini, iesit din parcare la stanga, oprit.
   "Semanti aici!" - imi zice examinatorul.
   Dupa ce am semnat se apuca sa traga liniute pe foaie.
   "18 puncte. Admis."
   😀😀😀😀😀😀😀😋
   A urmat o alta intamplare ciudata, in ultima masina, unde am fost martor doamnei care mi-a fost mie martor, dar nu o voi mai povesti deoarece nu cred ca mai are rost sa mi-o aduc aminte. Aveam ce-mi dorisem si asta era tot ce conta 😁


  Permisul mi-a venit luni, prin posta.
   Un singur lucru vreau sa mai spun: daca esti din Medias, vrei sa faci scoala de soferi si ai nevoie de o recomandare, eu iti recomand scoala de soferi Xpert Driver. Se face scoala adevarata si scoate sofer din tine. N-o sa-ti para rau! 😀

marți, 30 octombrie 2018

Carnetul de sofer - cap. 5: 12 minute, 7 saptamani, 53 secunde


   Pe 7 iunie, inarmata cu toate actele necesare si cu ceva emotii, am plecat la Sibiu sa sustin examenul teoretic pentru obtinerea permisului de conducere. Trenul a fost foarte aglomerat si s-a aglomerat si mai tare pe parcurs, deoarece urcau multi oameni din statii.
   Am ajuns la Sibiu putin dupa ora 9. De la gara pana la prefectura nu este chiar asa mult de mers daca stii pe unde sa o iei. La prefectura este mai mereu aglomeratie si trebuie sa te asiguri ca stai la coada corecta, altfel te trezesti ca ai stat o jumatate de ora la coada gresita si o iei de la capat. Musai sa fii sigur ca ai dosarul complet si actele valabile, pentru ca nu poti negocia un "va aduc hartia putin mai tarziu" cu nimeni.
   Treaba merge relativ repede si in general nu stai mai mult de 20-30 minute pana sa iti vina randul. Predai dosarul, dosarul este verificat, ti se face poza pentru permis, dai un specimen de semnatura, ti se inapoiaza dosarul si ti se da un biletel cu un cod de bare. Din acest moment esti liber sa "dai sala" in ce zi vrei sau crezi ca esti pregatit. Cine nu este din Sibiu, prefera sa dea examenul in aceeasi zi, pentru a rezolva totul cu un singur drum. Asa am procedat si eu.
   Sala de examinare este in alta cladire, vizavi de prefectura. Si acolo se sta la coada. Multi incearca sa ingrase porcul in ajun si stau cu cartile sau cu telefoanele lipite de ochi tot timpul pana cand le vine randul sa intre in sala. Pandesc cu frica fiecare deschidere de usa si urmaresc cu mare atentie fetele celor care ies din sala de examinare. Se bucura pentru fiecare om care iese bucuros si intra in panica cand vad ca multi ies tristi sau injurand.
   Ii urmaream si eu cu mare interes pe toti si ma intrebam cum de mai stau la coada cei care inca nu se stiu siguri pe cunostintele lor. Da, aveam si eu emotii, dar nu am simtit niciun moment nevoia sa mai citesc ceva inainte de a intra in examen. Venisem sa iau examenul ala, nu sa-mi incerc norocul.
   Din sala de examinare nu ieseau prea multi cu zambetul pe buze. Cei care erau declarati admisi mai ca dansau in jos pe scari si raspundeau cu zambet pana la urechi la toate intrebarile puse de cei care asteptau sa intre. Cei respinsi coborau scarile in graba si nu se uitau la nimeni. La un moment dat se faceau pronosticuri si se puneau pariuri pe urmatoarea tura de examinati ce urma sa iasa din sala 😄
   La examinare eram primiti in ture de cate 10 oameni. In anticamera ne-a pus sa semnam intr-un caiet de prezenta, ne-a spus sa ne lasam bagajele pe scaunele de acolo, sa pregatim dosarul si biletul cu codul de bare si sa ne oprim telefoanele. Cei care aveau ochelari de soare si/sau sepci au fost pusi sa le dea jos. Imediat cum se elibera un calculator din sala de examinare, intra unul dintre noi.
   In general oamenii nu stateau mult in fata calculatorului. Multi picau destul de repede. Foarte rari cei care stateau sa gandeasca intrebarile si sa profite de cele 30 de minute legale.
   Am ajuns si eu la rand. Se eliberase primul calculator de pe partea dreapta. Am pus biletelul cu codul de bare sub monitor, in dreptul cititorului de bare, si pe monitor au aparut datele mele. Am dat biletelul la o parte, am raspuns la intrebarile de acomodare si a inceput testul. In urechi imi auzeam inima cum bate, imi tremurau mainile si fata parca imi luase foc. Un nene de la un calculator din spatele meu tot facea nefacute si cel care ne supraveghea il tot certa si il ameninta ca il scoate din examen. Parca ma certa pe mine! Ma simteam de parca am furat ceva 😂 Am citit prima intrebare de trei ori si nu am inteles nimic. Efectiv imi fugeau cuvintele sub ochi! Bine ca am avut inspiratia sa o sar si sa trec la urmatoarea 😄 Mi-am dat seama ca intram in panica fara motiv, am inchis ochii, am respirat adanc si am inceput sa ignor tot ce se intampla in jurul meu. M-a ajutat si faptul ca s-a facut liniste intre timp.
   Urmatoarele 21 de intrebari au fost floare la ureche si le-am rezolvat imediat. Apoi o domnisoara l-a intrebat ceva pe supraveghetor. Acesta i-a raspuns un pic cam obraznic, domnisoara nu s-a lasat jignita, au fost schimbate cateva replici taioase, atentia mea a zburat pe fereastra. In loc sa bifez doua raspunsuri corecte la intrebarea 22, cum trebuia sa fac, am bifat doar unul si am apasat butonul "Trimit raspunsul". Poc! La contorizarea raspunsurilor date, in dreptul raspunsurilor gresite, aparea acum cu rosu numarul 1. Panica! Dau sa rezolv problema, citesc la repezeala urmatoarea intrebare, bifez raspunsul, apas "Trimit raspunsul" si poc! 2 raspunsuri gresite!!!!!!!!!!!!!!!
   O sa pic! - mi-am zis cu ciuda.
   Mai aveam de raspuns la trei intrebari, din care una era cea pe care o amanasem la inceputul examenului. Atunci m-am uitat la cronometrul din coltul din dreapta sus al monitorului si am vazut ca trecusera doar putin peste 9 minute. Am inchis ochii, am respirat iar adanc si mi-am dat timp.
   Hai, concentreaza-te! Inca nu este totul pierdut!
   Cu foarte mare atentie am citit urmatoarele intrebari si am realizat ca le stiu raspunsurile, prin urmare am raspuns corect la toate trei, inclusiv la cea pe care nu o intelegeam la inceput 😉
   ADMIS!!!!! 24 raspunsuri corecte, 2 raspunsuri gresite, 12 minute de examen.
   Dupa ce esti declarat admis, pe monitor apar intrebari cu privire la locatie si data la care poti sustine proba practica, adica traseul. Am ales prima data diponibila (25 iulie), iar dupa ce am terminat cu programarea pentru traseu, i-am dat supraveghetorului dosarul. Mi-a trecut pe fisa de examinare data la care am sustinut examenul si punctajul obtinut.
   7 saptamani - atat trebuia sa astept pana la data la care urma sa dau traseul. Era prea mult sa stau atata timp fara sa conduc si apoi sa intru direct in examen, asa ca mi-am cumparat ore suplimentare de conducere. 85 lei/sedinta, 6 sedinte, 510 lei in total. Le-am facut pe parcursul a doua saptamani, cele dinaintea examenului. La volan eram ok, dar tot aveam nevoie de "incalzire" 5-10 minute.
    In orasul nostru proba practica pentru obtinerea permisului de conducere se da doar in zilele de miercuri. Examinatorii vin de la Sibiu.
   In 25 iulie, la ora 9 m-am prezentat la scoala de soferi unde am invatat. Aveam la mine dosarul complet si buletinul. Am avut grija sa-mi scot alt cazier de la politie, deoarece cel scos in ianuarie expira. De la scoala am plecat cu instructorul si cu masina pe care am invatat sa conduc, catre parcarea de unde se pleca in examen. El a condus si pe drum mi-a mai dat cateva sfaturi. Nu-si facea griji ca nu iau examenul, pentru ca era de parere ca sunt bine pregatita si merg bine. Si eu eram destul de sigura pe mine 😊 Aveam emotii, dar destul de mici. Pe la 10 fara un sfert au aparut si examinatorii. Au citit listele, s-au prezentat, au dat cateva indicatii, apoi ne-am indreptat catre masini. Pentru ca pe masina mea eram doar eu, adica nu mai era nimeni de la scoala mea ce trebuia sa dea examen pe aceeasi masina, am fost desemnata prima pentru examinare.
   A urcat examinatorul in dreapta, martorul in spate. Mi-a verificat dosarul si buletinul, am semnat vreo doua hartii, a montat pe barbriz tableta si mi-a zis sa-mi spun numele cu voce tare, apoi mi-a zis ca putem pleca daca sunt gata.
   Scaunul, oglinzile, centura, piciorul stang pe ambreiaj, piciorul drept pe frana, pornesc motorul, aprind pozitiile, semnalizez stanga, bag in viteza intai, las frana de mana, ma asigur si ies din parcare. In fata, la 3 metri am cedeaza trecerea. Las masina incet, ma asigur si semnalizez dreapta. Ma incadrez pe banda mea, inca 3 metri si opresc la stop. Ma asigur, semnalizare stanga, pornesc, ma incadrez, apoi semnalizare dreapta (fara semn de circulatie de data asta), inca 5 metri, iar stop. Semnalizare stanga, ma asigur, pornesc, acceleratie, a doua, 10 metri, semnalizare dreapta, stop. Ma asigur, ies in strada principala pe prima banda, opresc semnalizarea, accelerez, cand sa schimb in a doua imi pune frana examinatorul. Trecere de pietoni si pieton pe trecere.
   "Dupa trecerea de pietoni trageti pe dreapta" - imi zice sec.
   53 de secunde - atat am apucat sa conduc.

joi, 25 octombrie 2018

Carnetul de sofer - cap.4: Mai e mult pana departe


   15 sedinte de conducere - atatea sunt incluse in taxa de scolarizare.
   Orele de conducere au fost un stres foarte mare pentru mine la inceput. Cand stiam ca am conducere, nu mai eram buna de nimic in ziua aia. Parca ma duceam la taiere! Ceea ce era cel mai ciudat, era ca nu-mi era frica de condusul efectiv ci de parerea instructorului despre mine. Presupuneam ca omul ala nu ma vede cu ochi buni la volan si asta ma demoraliza. Asteptam tot timpul sa-mi confirme ca ceea ce fac fac bine, iar cand nu primeam aceste confirmari ma napadea nesiguranta si amnezia temporara.
   Aveam un blocaj cu plecarea de pe loc si nu reuseam sa trec peste asta. De fapt nu aveam probleme cu plecarea de pe loc. Imi reusea mereu. Problema era la prima plecare de pe loc, adica prima chestie care confirma inceperea sedintei. Ajugeam la scoala gata agitata si stresata, ferm convinsa ca nu fac nimic bine si ca voi conduce ca o cizma. Urcam in masina si in timp ce imi reglam scaunul si oglinzile imi repetam neincetat: "Respira! Respira! Respira!". Cred ca mai mult ma agitam, pentru ca efectiv imi simteam inima in urechi, batand tot mai tare. Urca Florin in dreapta, imi puneam centura si cand auzeam "Pornim.", ma blocam. Parca ma pocnea cineva in moalele capului si nu-mi aduceam aminte nimic. Imi ardea fata si transpiram cum n-am transpirat niciodata. Usurel punea stapanire pe mine panica.
   Instructorul insa, om cu experienta, care sigur vazuse multe la viata lui (chiar daca este doar cu cativa ani mai mare decat mine), nu ma lua peste picior, nici nu tipa la mine, ci imi spunea pe ton calm ce sa fac: "Piciorul stang pe ambreiaj, piciorul drept pe frana, pornesti motorul...". Si plecam 😏 Tonul lui reusea sa ma calmeze indeajuns de mult incat sa incep sa-mi aduc aminte ce am de facut. In timpul sedintei insa, tonul lui devenea mai ferm si cumva ma intimida. Reuseam sa raman concentrata, dar nu primeam doza atat de necesara de recunoastere. Asa ca faceam iar vreo nefacuta.
   La a treia sedinta nu am reusit sa ma calmez si prin urmare faceam tot ce nu trebuia sa fac. Semnalizam stanga si o luam in dreapta, nu m-am asigurat, mi-a murit motorul in sensul giratoriu... Dupa 15 minute de la plecare i-am spus instructorului ca nu mai pot si ca opresc masina. El mi-a zis ca nu pot sa opresc pentru ca sunt pe pod si ca sa fiu mai atenta. Am oprit masina imediat ce s-a putut si cand m-a intrebat ce s-a intamplat, mi-au dat lacrimile. Nu reuseam sa leg doua cuvinte inteligibile, atat eram de terminata. I-am spus cat sunt de stresata, ca nu dorm noaptea cand stiu ca am conducere a doua zi, ca raman fara aer cand urc in masina, ca am un blocaj la plecarea de pe loc pentru ca sunt sigura ca nu am inteles cum se procedeaza corect si ca nu cred ca voi invata vreodata sa conduc. El s-a uitat la mine putin mirat. Nu se astepta la asta.
   Asteptam sa primesc confirmarea de la el ca am dreptate si ca nu am stofa de sofer, dar raspunsul lui m-a lasat masca. Mi-a zis ca nu stie de unde mi-au venit ideile astea, ca nu imi intelege stresul si panica, mai ales ca ma descurc foarte bine si conduc minunat cand reusesc sa ma concentrez. El este acolo sa ma ajute si sa-mi raspunda la intrebari, deci daca am nelamuriri pur si simplu sa intreb sau sa cer repetari. Este normal sa fac greseli in timpul orelor de conducere pentru ca sunt incepator si acum invat. Nu este cazul sa ma concentrez asupra greselilor, ci asupra rezolvarilor si daca ceva nu-mi iese acum, cu rabdare, atentie si prin repetitie o sa-mi iasa 😉 Nu sunt sigura ca am inteles plecarea de pe loc, o repetam pana simt ca am inteles 😊 O jumatate de ora mai tarziu si vreo 10 plecari de pe loc, atat pe loc drept cat si in rampa, fata si-a intrat in mana si zambea 😝
   Imi aduc aminte ca in timpul unei ore de legislatie profesorul ne-a spus ca cele 15 sedinte obligatorii de conducere sunt prea putine pentru a invata cu adevarat sa conduci, asta pentru ca in primele 5-6 sedinte incepatorul se concentreaza mai mult asupra miscarilor pe care trebuie sa le faca si se invata cu masina. Abia dupa a 6-a sau a 7-a sedinta, cand este cat de cat sigur pe miscarile lui, incepe sa fie atent la ce se intampla in jurul lui: semne de circulatie, pietoni, biciclisti, obstacole... Acum ii dau dreptate! Mie mi-au trebuit patru sedinte sa retin care este stanga si care este dreapta, trei sedinte sa simt ca am inteles plecarea de pe loc, 6 sedinte sa prind curaj sa merg cu mai mult de 30km/h, 10 sedinte sa simt ca stapanesc volanul si ca ma pot relaxa. Ma concentram asupra a ceea ce trebuia sa apas sau sa misc si prea putin asupra mediului inconjurator. Dupa ce am inceput sa ma simt mai confortabil la volan si m-au intrat un pic in reflex anumite miscari, abia atunci am inceput sa fiu atenta la drum.
   Inutil sa mai spun ca pana la urma n-a fost "dracul atat de negru" si am devenit un sofer destul de bun, cumva sigur pe el si aproape relaxat la volan. Ce departe mi se pareau primele ore de conducere 😋
   Cand mai aveam doar vreo 3 sedinte de conducere l-am intrebat pe Florin cum de se asteapta examinatorii sa stii sa conduci perfect dupa doar 15 sedinte de conducere si daca nu ar trebui sa fie mai ingaduitori la examen. Este bine stiut ca "traseul" este luat de foarte putini incepatori din prima. Florin mi-a zis atunci un mare adevar: cele 15 sedinte sunt obligatorii, adica nu poti intra in examen daca nu le-ai terminat, dar asta nu inseamna ca daca nu te simti sigur pe tine la volan esti obligat sa intri in examen imediat dupa ce ai terminat cele 15 sedinte. Nu te opreste nimeni sa iei ore suplimentare daca simti ca ai nevoie 😊
   La terminarea orelor de conducere, la sfarsitul lunii mai, am dat iar un mic test, asa, pentru confirmarea nivelului la care am ajuns si pentru a mi se putea incheia dosarul. Mai trebuia adaugata la dosar chitanta prin care dovedeam ca am platit contravaloarea permisului de conducere - 68 lei. Am platit aceasta taxa la posta, unde am platit si un comision de cativa lei pentru tranzactie. Pe documentul de plată vor fi inscrise obligatoriu urmatoarele informatii: codul numeric personal, numele si prenumele persoanei beneficiare a serviciului solicitat, contul IBAN, codul fiscal al Institutiei Prefectului, suma si tipul documentului pentru care se efectueaza plata. Dupa ce am adus si aceasta chitanta, am mai semnat ceva hartii si am primit dosarul de la secretariatul scolii. Dosarul plic cuprindea: fisa medicala completata, fisa de scolarizare (Atentie! Este valabila un an de la terminarea cursurilor, nu de la inceperea lor!), certificatul de cazier judiciar in termen de valabilitate (Atentie! Cazierul este valabil doar 6 luni de la data eliberarii!), chitanta de plata a contravalorii permisului de conducere, copie buletin si cerere tip completata la incheierea dosarului.
   Pana de curand, mai precis pana miercurea trecuta, locuitorii judetului Sibiu care doreau sa sustina examenul teoretic pentru obtinerea permisului de conducere erau nevoiti sa se deplaseze la Sibiu pentru a face acest lucru, in zilele de luni sau de joi. De saptamana trecuta s-a deschis si la Medias un centru de examinare teoretica, care are program doar miercurea, de la 10 la 16.

vineri, 19 octombrie 2018

Carnetul de sofer - cap.3: Prima sedinta de conducere


   Orele practice le-am inceput dupa Paste.
   Cand l-am cunoscut pe Florin, cel care urma sa imi fie instructor, am simtit o strangere de inima. Mi se parea un om dur, fara urma de compasiune pentru tremurici ca mine. De, cadru militar 😋 Incepusem sa ma intreb daca prietena mea intelesese rugamintea mea de a face conducere cu un om rabdator si intelegator. Ma simteam neinteleasa, panicata si amnezica. Cand m-am suit in masina imi batea inima atat de tare si eram atat de speriata, ca nu am auzit mai nimic din ceea ce-mi spunea instructorul. In capul meu era o tornada care stergea cu furie tot ceea ce invatasem la orele de legislatie si in timpul orelor de pregatire pentru examenul teoretic. Si nici macar nu eram la volan inca 😂
   Pentru ca eram la prima ora de conducere, Florin a condus masina pana am ajuns pe o strada mai linistita, apoi am facut schimb de locuri. Panica, panica, panica! Incerc sa respir si sa fiu atenta la ce-mi spune omul ala de langa mine. Fata imi arde, picioarele imi tremura, inima imi bate in urechi.
   "Cand ne urcam in masina, prima data reglam scaunul si il reglam astfel incat sa ajungem la pedale, fara sa trebuiasca sa intindem picioarele la maxim. Sub scaun este o maneta. Ridic-o si regleaza-ti scaunul." - imi spune Florin pe un ton calm, dar ferm. Sa nu ma intrebe cineva ce mi-a zis timp de 10 minute inainte de asta, ca nu stiu nici sa ma pici cu ceara! Mi-o fi explicat bordul si alte chestii, dar in capul meu batea vantul in acel moment.
   Dau sa ma aplec sa gasesc maneta de sub scaun. Nu o gasesc!!! Nu ajung cu mana sub scaun!!! Imi vine sa plang!!! Simt cum ma iau transpiratiile, dar nu ma las. Pana la urma gasesc maneta ascunsa si trag scaunul in fata. Nu ajung la pedale!!! Trag scaunul mai in fata. Tot nu ajung! Trag scaunul la maxim in fata si ma trezesc lipita de volan. Acum ajung la pedale, dar nu pot manevra volanul!!! Si nici sa ma mai aplec dupa maneta nu mai pot!!! Vreau acasa!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
   Florin nu mi-a zis nimic o vreme, apoi, cand a vazut in ce situatie m-am bagat, mi-a zis calm: "Hai sa mai incercam o data. Nu vreau sa te ajut pentru ca toate chestiile astea trebuie sa le poti face singura. Cred ca ar trebui sa te calmezi si sa fii un pic atenta la indicatiile mele." Ok, concentrare maxima! Reusesc cumva sa ajung la maneta si dau scaunul inapoi. Gasesc si maneta de sub volan si reusesc sa il ridic. Trag iar maneta de sub scaun si trag scaunul in fata cat imi trebuie. Reusesc chiar sa imi ridic putin scaunul si sa-mi potrivesc spatarul. Gata, acum am terminat cu scaunul 😂
   Trecem la oglinzi. Aici nu am probleme. Reusesc sa le reglez destul de bine dupa parerea mea.
   Centura. Nu ma cuprinde! 😢 Trag si trag, dar degeaba. Nu o pot prinde in lacasul ei de siguranta. Ce prost m-am putut simti! Imi era rusine de omul de langa mine si imi venea sa renunt la tot. Cu glas abia soptit ii spun lui Florin ca nu ma cuprinde centura pentru ca am burta prea mare. El imi raspunde ca nu se poate si ca centura este destul de lunga. "Mai incearca! Ia verifica daca nu s-a prins pe undeva." Pipai eu cu mana stanga pe langa scaun si constat ca centura era prinsa in maneta scaunului, cea care ofera posibilitatea potrivirii inaltimii scaunului. Reusesc sa o scot si... centura ma cuprinde 😂
   Acum rad cu lacrimi la amintirea acestor intamplari, dar atunci eram in plin atac de panica. Cu cat era Florin mai calm, cu atat eram eu mai panicata.
   "Gata? Hai sa pornim!"
   "Cum?" - intreb eu cu o voce care nu era a mea.
   "Cu piciorul stang apesi ambreiajul, cu dreptul apesi frana, invarti cheia, bagi in viteza intai, te asiguri, semna....."
   In timp ce instructorul imi explica plecarea de pe loc, eu ma intrebam cu groaza "Care mama ma-sii este piciorul drept????" (Problema asta a tot revenit, periodic, pana pe la a patra sedinta de conducere.)
   Am reusit sa plec de pe loc fara probleme, chiar de la prima incercare, dar mi-a luat o mie de ani. Catinel catinel, dupa asigurari si para-asigurari ca nu vine nimeni din spate, m-am incadrat pe banda mea de mers. Nici nu apuc sa rasuflu, ca aud: "Si-acum schimbam in a doua. Piciorul stang pe ambreiaj, ridica piciorul de pe acceleratie." Care ziceam ca este piciorul stang???
   Nu reusesc sa descriu in cuvinte potrivite tot ce se petrecea atunci in capul meu. Panica mi se pare cel mai potrivit cuvant, de aceea l-am folosit atat de des in cadrul acestu text. Cel mai groaznic mi s-a parut ca nu mai stiam care este stanga si care este dreapta si ca nu-mi mai aminteam aproape nimic din teoria facuta. Ce semne de circulatie, ce conducere preventiva, ce atentie in 10 parti? Eram legata de un scaun cu o centura care ma sugruma de gat (nu, centura nu o puteam da mai jos decat era), aveam trei pedale si doar doua picioare, imi alunecau mainile pe volan si pe schimbator, trebuia sa conduc in siguranta, sa nu incurc circulatia si imi trebuiau secunde bune sa hotarasc care este dreapta sau care este stanga. Desi am crezut ca imi va fi usor sa conduc, deoarece nu eram la prima tentativa de a obtine permisul de conducere, aceasta prima sedinta de conducere a fost groaznica pentru mine.
   Florin s-a dovedit a fi un om foarte calm si rabdator. Ma incuraja sa mai incerc o data, nu se enerva daca faceam aceeasi greseala de cateva ori la rand, imi repeta sa ma calmez si sa sporesc atentia si mi-a mai spus ca nu sunt nici prima si nici ultima femeie care invata sa conduca si ca masinile nu sunt conduse doar de barbati.
   Desi inceputa cum se poate mai prost, prima sedinta de conducere a fost ok pana la urma. Imi tremurau picioarele bine dupa ce am coborat din masina, dar simteam ca panica se diminuase si incepusem sa ma simt putin mandra de mine. Reusisem sa conduc fara sa fac prea multe greseli si nu se intamplase nimic grav. In cadrul acestei prime sedinte am mers pe drumuri mai necirculate, deci nu am intrat din prima in aglomeratia din centru.
   Panica m-a insotit inca vreo 4-5 sedinte, apoi am inceput sa fiu mai increzatoare si am reusit sa-mi controlez mai bine emotiile. Am observat ca primele 10 - 15 minute de conducere erau mai grele pentru mine, apoi imi intram in mana si totul mergea snur 😊 Aveam nevoie de incalzire 😁
   Trebuie mentionat ca o sedinta de conducere are 1 ora si 40 de minute, adica doua ore academice de 50 minute.
   Masina pe care am invatat eu sa conduc:


luni, 15 octombrie 2018

Carnetul de sofer - cap.2: Mai intai teoria


   Orice persoana incepe scoala de soferi, este nerabdatoare sa inceapa sa conduca. Totusi, inainte de a ajunge la orele practice, este nevoie de invatarea si intelegerea teoriei.
   Am intalnit persoane care se laudau cu faptul ca nu au fost deloc la orele de legislatie si au facut doar orele de conducere. Sustineau sus si tare ca important este sa faci chestionare pe net si este suficient. Nu recomand asta! Este foarte riscant sa faci doar chestionare fara sa treci prin orele de legislatie! Chestionarele poate te vor ajuta sa iei sala, desi sansele sunt destul de mici, dar nu te vor ajuta in viata de sofer. Mie mi s-au parut foarte imporante orele de legislatie si nu am lipsit de la niciuna. Inca imi aduceam aminte unele lucruri de la orele de legislatie facute in 2009, dar foarte multe imi erau neclare.
   In 2009 am invatat mecanic, pe tipul toceala, tot ce ne preda la legislatie. Metoda asta nu este buna in acest caz! Din cauza ca invatam pe de rost, nu intelegeam efectiv aproape nimic si prin urmare nu reuseam sa pun in practica cele invatate. Invatatul asta de-a-n boulea nu mi-a fost de nici un folos, drept dovada stand esecul meu la prima tentativa de a lua carnetul de sofer. Degeaba stiam teorie daca nu stiam cum sa o pun in practica. Ma poticneam la chestionare pentru ca nu gaseam in ele exact textul invatat de mine, imi era greu la conducere pentru ca nu intelegeam de ce trebuie sa fac intr-un fel si nu in altul.
   De aceasta data am acordat o mai mare importanta explicatiilor profesorului de legislatie si am abordat metoda invatatului logic. Ne desena pe tabla tot felul de intersectii si situatii si ne punea sa raspundem cum credem ca este corect sa procedam si sa ne motivam raspunsul. Ne spunea ce este important sa retinem (exemplu: semnele de circulatie, manevrele, obligatiile, primul ajutor...)  si ceea ce este doar bine de citit de cateva ori (nu, contraventiile si infractiunile nu trebuie invatate pe de rost, nici mecanica!). La sfarsitul orelor de curs faceam impreuna chestionare si ne punea sa motivam raspunsurile date. In urma acestor exercitii intelegeam ce anume gandeam gresit si ma puteam corecta. Mi-a fost mult mai usor asa! Nu ma sfiam sa intreb daca nu intelegeam ceva si in scurta vreme am inceput sa raspund intrebarilor din chestionare cu raspunsuri corecte si logice, indiferent de cate raspunsuri corecte si logice avea intrebarea respectiva.  Pentru ca intelegeam in sfarsit de ce, cum si cand, nu am mai privit iminentul examen (sala - cum ii zice toata lumea) ca pe ceva infricosator, ba chiar eram foarte increzatoare in mine.
   Pentru un plus de ajutor in intelegerea teoriei ne-a fost recomandat site-ul scoalarutiera.ro si rezolvarea de chestionare de pe site-ul oficial drpciv.ro > servicii online > simulare examen. Am folosit la greu aceste doua site-uri, zi de zi, si pot spune ca mi-au fost de mare ajutor. Tinteam catre punctaj maxim, mai ales ca profesorul de legislatie ne-a spus la un moment dat un mare adevar:
" Mergeti la examen doar dupa ce rezolvati chestionarele cu minim 25 puncte. O intrebare o poti gresi din neatentie, inca doua din cauza emotiilor. Daca acum rezolvati chestionarele cu 22 - 23 puncte, atunci nu veti avea o marja de siguranta si sigur picati examenul. Tineti minte ca aveti nevoie de minim 22 de raspunsuri corecte pentru a fi declarat admis, iar 5 raspunsuri gresite se aduna foarte usor!" Eu ma stiam destul de emotiva si stiam ca emotia asta va fi o piedica in obtinerea punctajului necesar, prin urmare atata am exersat si am intrebat/citit pentru lamuriri, pana cand rezolvam orice chestionar iesit in cale cu minim 25 de puncte. Aceste exercitii trebuiesc continuate pana la data examenului, deci si dupa ce se termina orele de teorie si incep orele de practica.
   La terminarea orelor teoretice am dat un test similar celui dat la examen si pentru ca l-am rezolvat cu brio, am putut face programare pentru prima ora de conducere.
   Pana la terminarea orelor de legislatie a trebuit sa achit integral taxa de scolarizare, adica inca 700 lei.

joi, 11 octombrie 2018

Carnetul de sofer - cap.1: De ce? Unde? Cat?



   Ma plangeam prin 2010 ca am cheltuit niste (multi!!!) bani pentru a deveni sofer si nu am reusit. Pentru aducere aminte, las aici link catre acea postare: Vai de volanul meu.
   Ei bine, unul dintre motivele pentru care am incetat sa mai postez pe blog in ultima vreme (bloguri de fapt, pentru ca sunt doua), a fost inscrierea mea la scoala de soferi si implicit tot stresul ce rezulta in urma acestei decizii. Eu nu pot functiona bine pe mai multe planuri in conditii de stres, prin urmare am stabilit prioritatile (in acest caz, scoala de soferi) si am lasat celelalte proiecte pe locuri secundare.
   De ce acum, dupa atatia ani de la prima incercare?
   Esecul suferit atunci m-a afectat destul de tare si efectiv am refuzat sa ma mai gandesc la asta sau sa mai sper ca voi avea vreodata carnet de sofer. Un fel de auto-aparare, daca o pot numi asa. Chiar incercam sa ma conving ca nici macar nu am nevoie sa fiu sofer, ca ma descurc foarte bine cu transportul in comun, iar o masina implica destul de multe costuri si chiar nu-mi trebuiau mai multe cheltuieli.
   Apoi, de-a lungul anilor, am inceput sa ma lovesc tot mai des de impedimentul de a nu avea masina personala si carnet de sofer. Trenurile sunt o mizerie, mai ales cele de pe rutele lungi, dar nici cele de pe rute scurte nu sunt mai bune. In plus sunt scumpe si incomode, atat ca mobilier vechi si stricat, loc aproape inexistent pentru depozitat bagajele, wc-uri nefolosibile, cat si ca ore aiurea si legaturi proaste. Concediile noastre, cat si escapadele in alte localitati erau legate de aceste trenuri. Daca apelam la o cunostinta cu masina sa ne transporte intr-o anumita locatie, trebuia sa anuntam din timp si sa ne pliem pe programul cunostintei. Deci nici vorba de hotarari de ultim moment, intarzieri ale vizitei sau urgente 😉 La asta se adauga raul meu de masina, care ma da peste cap complet cel putin 5-6 ore de la terminarea calatoriei. Nu de putine ori am refuzat invitatii de vizitare sau de concediu doar din cauza transportului.
   Totul a culminat la inceputul acestui an cu o intamplare nefericita. Tatal meu a facut infarct si a fost dus de urgenta, cu elicopterul, la spitalul clinic judetean de urgenta din Tg. Mures. Acolo a fost internat la reanimare mai mult de o saptamana din cauza unor complicatii aparute dupa operatie. Tata are masina, dar cine sa o conduca? Trenuri directe pe ruta Medias - Tg. Mures nu sunt, iar timpul de calatorie cu un tren cu schimbare este de minim 4 ore doar dus. Este ceva microbuz care merge pe ruta asta, dar nici nu l-am luat in considerare din mai multe motive adunate in urma folosirii acestei optiuni. In plus doctorita era de gasit doar la anumite ore si doar daca nu intervine o urgenta, iar orele de vizita sunt stricte si doar intr-un anumit interval. Numai mama stie cum a reusit sa dea de cap acestei probleme si sa reuseasca sa ajunga aproape in fiecare zi la spital. Ce simplu era daca conducea cineva din familie!
   Uite asa m-am hotarat sa iau taurul de coarne si sa ma inscriu iar la scoala de soferi.
   Scoli de soferi sunt multe in orasul nostru si chiar ai de unde alege. Toate au laudatorii si dusmanii lor. Multa lume alege scoala de soferi si implicit intructorul pe baza unei recomandari din partea unei cunostinte. Si eu tot asa am facut prima data, in 2009. Pentru mine nu a fost atunci o alegere inteleapta si mereu am regretat ca nu am cercetat si alte optiuni. Acum am ales scoala de soferi pe baza de simpatie 😃 O cunosc pe patroana scolii de multi ani, o doamna foarte draguta si sociabila, care mi-a fost colega de serviciu la un moment dat. Tatonam terenul de vreo doi ani, dar parca tot nu simteam ca sunt pregatita. Dupa intamplarea cu tata, i-am dat telefon si am anuntat-o ca m-am hotarat sa ma inscriu la scoala. I-am povestit despre prima scoala de soferi facuta si despre frica de examene pe care o prinsesem. Am intrebat-o daca are un instructor calm si rabdator, dispus sa ma invete tainele soferiei sigure. "Ti-l dau pe Florin." a fost raspunsul ei. Si asta a fost inceputul 😊
   Primele costuri au fost urmatoarele: 700 lei prima rata pentru scolarizare (din totalul de 1400 lei), 100 lei fisa medicala (facuta la o clinica privata din oras), 35 lei examenul psihologic, 15 lei poze tip buletin (6 bucati din care mi-a trebuit doar una, dar nu poti cere doar o poza). In plus am avut nevoie de cazier, dar asta nu costa bani 😉

sâmbătă, 14 iulie 2018

Jurnal - 7 zile de maraton de citit

Ziua 1 - 07.07.2018
Azi am inceput sa citesc cartea Bunica mi-a zis sa-ti spun ca-i pare rau - Fredrik Backman. Ma sperie un pic grosimea cartii, mai ales ca a trecut ceva vreme de cand am citit o carte atat de groasa, dar vreau sa incep maratonul cu aceasta carte. Imi place sa incep cu ce este mai greu 😉
ora 12:00 : Am citit vreo ora si jumatate, apoi m-a luat somnul. Este atat de liniste!
ora 15:30 : M-am trezit pe la ora 14, apoi am facut ceva rapid de mancare, am mancat si acum incep iar lecturarea. Nu-mi place Elsa!
ora 18:12 : Iar am adormit! Nu ma prinde deloc cartea asta.
ora 20:35 : Gata pe ziua de azi! 423 pagini citite. Mai am doar 51 de pagini si termin cartea, dar nu mai am chef de ea.

Ziua 2 - 08.07.2018
Se pare ca azi nu voi citi deloc. S-au anuntat musafiri, am comanda de chiftele si de paine de casa, afara ploua...
ora 22:30 : Gata cu activitatile, deci am timp sa termin cartea 😃
ora 22:46 : Am terminat cartea! 51 de pagini citite + 15 pagini de la sfarsitul cartii cu rezumatele altor carti aparute (nu le iau in considerare la numaratoare).
Mie nu mi-a placut asa tare aceasta carte. Stiu ca este preferata multora, dar mie nu mi-a placut in mod deosebit. Are cateva pasaje care mi-au ramas in minte, dar copila mi s-a parut chiar obraznica pentru cei aproape opt ani ai ei. Iar faptul ca numele ei este repetat in mod obsesiv, nu a ajutat deloc.
Am simtit tot timpul ca vorbesc cu cineva care o lauda pe Elsa in mod excesiv si nejustificat si ii gaseste doar partile bune chiar si acolo unde nici nu exista parti bune.
Citate preferate:
"... a fi mama unei fetite care creste e ca si cum ai incerca sa tii apa in mainile facute cupa."

"Orsul moare in ziua in care se naste fratele Elsei. Elsa se gandeste sa-i povesteasca intr-o zi, cand o sa fie mai mare. Sa-i povestesca despre primul ei cel mai bun prieten. Sa-i explice ca, uneori, cineva trebuie sa-i faca loc altcuiva. Si ca tot ce s-a intamplat e, de fapt, ca orsul i-a lasat Jumatatii locul lui in autobuz.
Si isi mai zice ca trebuie sa fie atenta sa-i spuna Jumatatii sa nu se intristeze sau sa aiba mustrari de constiinta din cauza asata.
Caci orsii, de fapt, urasc sa mearga cu autobuzul."

Ziua 3 - 09.07.2018
Car dupa mine, la serviciu, cartea Marea casa - Nicole Krauss. Poate reusesc sa citesc ceva in pauza de masa.
ora 21:26 : Am carat cartea dupa mine degeaba. Nici nu am deschis-o!!! Acum am terminat treburile si ma apuc de citit.
ora 22:05 : 53 de pagini. Nu este deloc ceea ce-mi place mie sa citesc. Ma simt depasita cand vad atatea nume despre care eu nu stiu nimic. Saream cu privirea pasaje intregi, prin urmare nu am inteles nimic din prima povestire. In sinea mea nu mi se pare corect sa numar aceste pagini la maraton, totusi o voi face. In ritmul asta...

Ziua 4 - 10.07.2018
Ma uit la cartea de pe birou si nu-mi vine sa pun mana pe ea. Azi nu o iau cu mine la serviciu. Am prea mult de lucru.
ora 22:54 : 38 pagini. Mi se inchid ochii. Noapte buna!

Ziua 5 - 11.07.2018
Sunt hotarata sa citesc mai mult azi! Am avut putin timp liber pana in momentul plecarii la serviciu si am citit deja 15 pagini 😃
ora 23:46 : In afara de cele 15 pagini citite de dimineata, nu am mai citit nici macar un rand. A fost o zi lunga, iar maine se anunta tot o zi luuuuunga. Asta este!

Ziua 6 - 12.07.2018
Nu am citit absolut nimic azi. Mai am 420 pagini pana la 1000 si nu cred ca voi termina maratonul vineri, adica maine, adica ultima zi 😞

Ziua 7 - 13.07.2018
Chiar sunt curioasa la ce numar ajung 😜
ora 23:05 : 80 de pagini azi. Nu-mi place absolut deloc cartea!!! Trag de mine sa citesc din ea, insa nu inteleg nimic 😐 Cred ca o sa-mi ia cel putin o saptamana sa o termin. A fost o alegere neinspirata pentru acest maraton si sunt sigura ca ea este de vina pentru esecul meu. Daca era o carte pe gustul meu, as fi devorat-o in maxim 2 zile.
Total de pagini citite in cadrul acestui maraton : 660.

Recunosc ca sunt un pic dezamagita. Eram ferm convinsa ca voi putea citi 1000 de pagini in 7 zile, mai ales cand am vazut ca in prima zi am fost in stare sa citesc peste 400 de pagini.  In plus maratonul a fost dus la capat cu succes de multi participanti. Eu si fetele mentionate vinerea trecuta, care s-au inscris la maraton la rugamintea mea, nu am reusit sa trecem linia de finis. Ne-am propus sa reluam maratonul alta data, cand suntem mai libere si avem mai mult chef pentru citit. Poate la toamna?
Tot respectul pentru cei care au dus la capat acest maraton!

miercuri, 4 iulie 2018

Maraton de citit - 1000 de pagini in 7 zile


Ideea am vazut-o pe youtube, la Daria Prietena Cu Cartile si la Bibliomaniac, dar sunt multe astfel de maratoane de citit pe cam toate platformele sociale. Dati o cautare pe google daca nu ma credeti 😉
Vad acest maraton de citit ca pe o provocare si cu ajutorul lui vreau sa-mi dovedesc ca pot sa fiu constanta cu cititul si ca pot gasi in fiecare zi timp pentru citit. Prin urmare, sambata incep primul maraton din viata mea 😃 Sunt foarte entuziasmata si tare curioasa sa vad daca il voi putea duce pana la capat!
Trebuie sa fiu sincera si sa recunosc ca numarul de pagini ma cam sperie in acest moment, insa nu mi se pare imposibil. Daca atii au putut, pot si eu 😊
Cartile pe care vreau sa le citesc cu aceasta ocazie sunt imprumutate de la o prietena si este musai sa le dau inapoi repejor, pentru ca asteapta si altii sa le citeasca. Ele sunt urmatoarele:
- Douglas Coupland - Toate familiile sunt psihotice
- Fredrik Backman - Bunica mi-a zis sa-ti spun ca-i pare rau
- Nicole Krauss - Marea casa
Insumeaza un total de 1071 pagini, ceea ce este mai mult decat perfect pentru mine si maratonul asta.
La finalul maratonului, adica in 14 iulie, sambata viitoare, voi povesti cum a decurs totul pe parcursul celor 7 zile si cocluziile finale.
Alaturi de mine mai participa la acest maraton Anca, Ana, Maria, Antonela si Roxana. Lista ramane deschisa si este invitata toata lumea sa participe. Multumesc fetelor pentru sustinere si motivare!!!
Spor la citit!!!

vineri, 13 aprilie 2018

3 ani fara cablu tv



   Anul acesta se implinesc 3 ani fara cablu tv la noi in casa.
   Cum? De ce? Serios? Du-te ma de-aici!
   Si acum imi vine sa rad cand imi aduc aminte intrebarea unui unchi venit la noi in vizita chiar in perioada unui campionat (nu stiu care!):
   - Ati intrat intr-o secta?
   Era vadit ingrijorat si ii era teama de raspunsul nostru. Chiar daca l-am asigurat razand ca nu o secta ne-a impus sa renuntam la televizor si ca am luat aceasta hotarare in deplinatatea facultatilor mintale, nu cred ca ne-a crezut.
   De-a lungul timpului, indiferent la cate intrebari am raspuns si indiferent cate beneficii am enumerat, am fost priviti cu suspiciune, cu o spranceana usor ridicata, de toti cei care aflau ca "nu avem televizor". Faptul ca nu platim un abonament tv si ca am ales sa ne petrecem altfel timpul pe care inainte il petreceam in fata televizorului, nu pare logic multora.
   De ce am renuntat la vizionarea programelor tv? Pierdeam foarte mult timp! Ne-am dat seama ca televizorul ne manca viata, ne tampea, ne prostea, ne facea sa vorbim tot mai putin unul cu altul. Nu mergeam in parc pentru ca incepea nu stiu ce desene animate, nu dormeam destul pentru ca urmaream o traznaie (sau mai multe) de serial sau un film in reluare, nu citeam pentru ca era musai sa vad un "nou" documentar redifuzat a mia oara.... Emisiunile de divertisment nu erau deloc comice, dimpotriva. Stirile nu erau deloc stiri, dimpotriva. Filmele erau doar din cele redifuzate, cu foarte mici exceptii. In plus publicitatea! La fiecare 10- 15 minute era un calup publicitar! Ba chiar aceste enervante calupuri publicitare nu le erau de ajuns si faceau "plasare de produse" in timpul filmului/emisiunii/videoclipului. Ajunsese foarte enervant!
   Cand ne trezeam aprindeam televizorul, cand ajungeam acasa aprindeam televizorul, cand ne pregateam de culcare aprindeam televizorul. Eu faceam de mancare cu televizorul aprins, junioara isi facea temele cu televizorul aprins, sotul meu statea la calculator cu televizorul aprins... Nu de putine ori ne-am surprins stand in aceeasi camera toti trei, cu ochii in televizor de cateva ore, fara sa ne adresam niciun cuvant. Mancam in fata televizorului, primeam musafirii in fata televizorului si tot timpul liber il petreceam in fata televizorului. Asta era treaba?
   Am vorbit cu sotul meu si am hotarat impreuna sa scoatem o vreme televizorul din viata noastra. Am facut cerere pentru o intrerupere de 3 luni a abonamentului tv . Eram curiosi sa vedem daca putem sta fara el. Daca nu s-ar fi putut, atunci ceream reconectarea. Ei bine, nu i-am dus dorul nici macar o secunda!  Timpul pierdut in fata televizorului s-a umplut rapid cu o gramada de alte activitati, deci nu am avut timp sa ne plictisim.
   Brusc, fara televizor, ne-am trezit cu o gramada de timp. Aveam timp pentru toate: iesiri in aer liber, mers la pescuit, citit, dormit suficient, jucat table si dixit, mers in parc, organizare si curatenie si cel mai important: comunicam mai mult unul cu altul, precum si cu cei dragi noua. Junioara nu a simtit deloc lipsa televizorului, ba chiar nici cand mergem in alte case nu ramane uitata in fata televizorului. Prefera sa faca altceva.
   Pentru ca ne-a placut foarte mult aceasta schimbare, dupa o luna am reziliat contractul cu furnizorul. Au trecut trei ani de atunci.
   Televizorul inca este in casa noastra. Este folosit ca ecran mai mare pentru vizionarea unor filme de pe calculator. Acum insa putem alege la ce ne uitam si cand ne uitam, suntem mult mai selectivi cu ceea ce alegem sa vizionam si suntem mai liberi sa facem ce vrem.
   Stirile le auzim la radio, deci nu suntem chiar "sub pamant" cum ne-a spus cineva.

sâmbătă, 31 martie 2018

3 obiceiuri de adoptat imediat


   De cand m-a apucat "nebunia" asta cu organizarea, am realizat ca am nevoie de rutina. Aveam nevoie de cateva obiceiuri care sa ma ajute sa incep cu dreptul maretul meu plan.
   M-am gandit mult ce obiceiuri as putea adopta, pe care sa nu-mi fie greu sa le fac in fiecare zi si care sa ma ajute sa ma mobilizez. Initial m-am gandit sa nu las pe maine ce pot face azi, dar acest lucru este mai greu de implementat zi de zi. In plus imi suna mai mult a obligatie, iar eu obligatiile nu le inghit prea usor.
   O alta idee a fost sa devin mai activa si sa profit la maxim de orice timp liber care-mi iesea in cale. Teoria este buna, mai ales daca te gandesti cate poti realiza astfel. Ori de cate ori as fi avut timpi morti in programul meu, as fi putut organiza ceva, sau citi ceva, ori curata ceva. Ei bine, nici asta nu a mers. Chiar daca aveam timp, nu aveam chef. Trageam de timp sau ma apucam de orice alta activitate de omorat timpul, numai sa nu fac ceea ce as fi putut face. Prin asta mi-am dat seama ca era necesar sa-mi doresc sa fac acel ceva pentru a-i putea acorda timpul meu liber. Degeaba imi repetam ca ceea ce trebuia facut TREBUIA facut mai devreme sau mai tarziu si ca ar fi fost ideal sa le rezolv cat mai repede. Daca aveam posibilitatea sa aman, o faceam fara sa ma gandesc de doua ori.
   Cat de tare greseam! In loc sa adopt cateva obiceiuri sanatoase, eu vroiam sa-mi schimb de pe o zi pe alta stilul de a gandi si de a actiona. Cele doua exemple de mai sus, bune ele in fond, erau prea generale si nu ajuta cu nimic o persoana fara experienta si fara o rutina deja bine pusa la punct. Cu alte cuvinte, trebuia sa fiu deja organizata ca sa devin si mai organizata. Nu aveam cum sa sar peste primii pasi, prin urmare le-am acordat importanta cuvenita si am inceput cu inceputul.
   Inainte sa adopt un nou obicei, imi acordam indeajuns timp pentru a transforma obiceiul anterior in rutina. Pana nu imi intra in obisnuinta, nu incercam ceva nou.
   Primul obicei pe care l-am adoptat: nu las vase mudare de pe o zi pe alta. Stiu, nu este mereu usor. Daca ai avut musafiri care au stat pana tarziu sau daca ai avut o zi extraordinar de incarcata, parca nu mai ai chef de spalat vase. Eu una, stiu ca nu am! Ma gandesc atunci cat de fara chef o sa fiu a doua zi dimineata, cand o sa vin in bucatarie si o sa vad mormanul de vase din chiuveta. Cum sa-mi incep ziua bine daca dau cu ochii de vase murdare la prima ora a diminetii? Gandul asta ma motiveaza sa nu las vase murdare pentru a doua zi. Si ce bine este sa vin la bucatarie, sa vad chiuveta goala si vasele curate! Pana fierbe apa pentru cafea pun toate vasele la locul lor si astfel bucataria este in ordine. Uneori ma ajuta si sotul meu la treaba asta cu spalatul vaselor. Daca vrea sa ma rasfete intr-o zi, nu ma lasa sa spal deloc vasele si le spala el. Pentru ca mie imi place sa spal vasele (da, nu glumesc!) nu prea are insa ocazia 😄
   Al doilea obicei adoptat: ma trezesc mai devreme cu o ora fata de ora la care ma trezeam de obicei. Sotul meu nu este inclus in acest obicei, deoarece el la ora 6 este deja la serviciu. Programul meu de lucru la serviciu incepe la 8. Ma trezeam la 7, trezeam copilul, imi faceam obiceiurile de dimineata, trimiteam copilul la scoala la 7.30, la 7.40 ieseam din casa. Parca eram tot timpul in intarziere! Mereu pe fuga, mereu nervoasa, mereu uitam ceva si Doamne fereste de o situatie neprevazuta (nu-si gasea junioara vreo chestie, se bloca incuietoarea de la intrare, imi patam bluza cand pregateam pachetelul, etc.) ca atunci chiar era bai! Am inceput sa ma trezesc mai devreme cu o ora, adica la ora 6. Ce de timp aveam!!! Aveam baia doar pentru mine, faceam pachetelul in liniste, aveam timp sa mananc ceva, sa-mi fac cafeaua, ba chiar sa citesc! Junioara avea timp sa se intinda si sa se fandoseasca, eram gata si plecam la timp.
   Acum 2 ani am adoptat un catelus, pe numele lui Pufica. Pufica sta in casa singurel aproape toata ziua. Pentru a evita "accidentele" din casa, l-am invatat cu un program de plimbare: dimineata la 6:30 si seara la 18:30. In fiecare zi este necesar acest program, pentru ca, indiferent de vreme sau cheful nostru, Pufica face pipi si caca zilnic. Pentru ca deja ma trezeam la ora 6, mi-a fost foarte usor sa aloc 30 de minute plimbarii matinale, fara sa imi dau programul peste cap. De la 6 la 6:30 imi fac rutina de dimineata in liniste (spalat, imbracat), de la 6:30 la 7 merg la plimbare cu Pufica, de la 7 la 7:30 am timp sa mananc, sa pregatesc pachetelul, sa-mi fac cafeaua, sa pornesc copila la scoala si sa-mi fac patul. Am timp pentru toate si incep bine fiecare zi 😄
   Al treilea obicei adoptat: imi fac patul in fiecare dimineata. Poate parea un obicei prea putin important. Intr-o zi chiar m-a intrebat junioara:
   - De ce faci patul? Nu intra nimeni la tine in camera si oricum te culci in el diseara.
   Da, la noi in camera nu intra musafiri, patul doar noi il vedem, noi suntem plecati de acasa toata ziua, seara ne culcam in el. De ce insist totusi sa-mi fac patul dimineata?
   Ca si spalatul vaselor seara, mi se pare foarte important sa-ti faci patul dimineata. Chiar daca doar noi vedem patul ala, noi contam indeajuns de mult pentru a ma stradui sa fac patul in fiecare dimineata. Daca patul este facut, practic trei sferturi din curatenia camerei este facuta si cui nu-i place o camera curata? In camera ne odihnim si ne umplem bateriile pentru o noua zi. O camera dezordonata te deprima si te enerveaza, pe cand o camera ordonata iti da o stare de bine si te relaxeaza. In plus am observat ca daca patul este facut, avem tendinta sa nu mai punem haine peste tot si nici sa depozitam in camera tot felul de chestii 😄
   Urmatorul pe lista este: strange dupa tine. La asta lucram acum 😄

vineri, 23 martie 2018

Am nevoie de ajutor


   De foarte multe ori am tendinta sa fac totul singura. Am impresia ca singura fac treaba mai bine si mai repede. Obisnuiam sa refuz mai mereu ajutorul oferit pentru terminarea treburilor casnice.
   - Ma descurc. Multumesc! - cam asta era raspunsul ori de cate ori sotul sau fetita ma intrebau daca ma pot ajuta la ceva.
   O vreme chiar m-am descurcat cu tot. Apoi a aparut frustrarea. Parca nu mai terminam treaba, parca nu mai aveam deloc timp pentru mine si pentru micile mele placeri, parca prea le faceam doar eu pe toate, parca nu ma intelegea nimeni, parca nimeni nu ma ajuta... Da, gandeam ca nimeni nu ma ajuta si ca sunt OBLIGATA sa fac eu totul singura. Chiar ma plangeam prietenelor mele de acest lucru!!!
   Mi-am pus totul in carca: curatenie, mancare, cumparaturi, buget, plati, lectii cu junioara... Aveam in fiecare zi liste interminabile cu tot ceea ce vroiam sa fac. Bineinteles ca nu le puteam face pe toate si bineinteles ca multe ramaneau nefacute. Din cauza acestor nefacute acumulam furie, ceea ce se transforma in tafna in relatia cu sotul si fetita mea.
   Intr-o zi mi-am dat seama de absurditatea lucurilor si asta doar pentru ca in ziua aia am rabufnit si i-am reprosat, pe un ton nu foarte jos, sotului meu ca nu face nimic si ca lasa totul pe mine. El s-a uitat la mine mirat si mi-a zis:
   - Nu stiu ce vrei de la mine! Nu-ti pot ghici gandurile! Daca te astepti sa fac ceva sau sa te ajut la ceva si vezi ca nu o fac, de ce nu-mi spui pur si simplu? Ori de cate ori te-am intrebat cu ce te ajut, mi-ai zis ca te descurci singura. Dupa o vreme am incetat sa te intreb si acum te superi pe mine? Pentru ce?
   Exact asta era cu adevarat problema mea. Cu glas tare spuneam ca nu am nevoie de ajutor, iar in sinea mea ma asteptam sa mi se ghiceasca gandurile si el sau junioara sa faca exact ceea ce vroiam eu sa fie facut, exact cum vroiam eu sa fie facut si exact cand vroiam eu sa fie gata. Aveam niste asteptari de la ei, dar asteptarile mele erau secrete si doar eu le cunosteam. Cum nici sotul meu si nici fata nu stiau (si nici acum nu stiu!) sa-mi citeasca gandurile, toata frustrarea mea era acumulata nefondat si acuzele mele la adresa lor erau nedrepte. Ce om intreg la minte poate avea pretentia sa fie facut un lucru intr-un anumit fel de cineva daca nu spune acelui cineva ce are de facut si cum sa faca?
   Initial am ramas muta, apoi mi-am dat seama de greseala mea si mi-am cerut scuze. Avea dreptate! Nu m-a pus nimeni sa fac totul singura. Cei de langa mine erau dispusi sa ma ajute, iar eu nu trebuia decat sa le cer ajutorul.
  Din acea zi am incercat sa ma abtin sa mai zic ca nu am nevoie de ajutor, ba chiar am acceptat ajutorul oferit chiar daca nu aveam nevoie de el 😃 De exemplu daca faceam mancare si sotul meu ma intreba daca am nevoie de ajutor, rapid ii pasam o ceapa sau alte legume sa le curete si sa le toace. Daca junioara ma intreba daca vreau sa ma ajute la treaba, rapid ii plasam o carpa sa stearga praful sau mopul sa stearga pe jos. Treaba merge mult mai repede, eu sunt mai putin nervoasa si pe deasupra am timp si pentru micile mele bucurii: o carte, un film, o sesiune de shopping 😃
  Deci am nevoie de ajutor pana la urma.

vineri, 16 martie 2018

O scot la vanzare


  Bineinteles ca m-am gandit sa mai scot la vanzare una alta din multele de care nu mai am nevoie: haine, reviste, carti, vesela, aparate electrocasnice si alte traznai. Cine nu s-ar gandi la asta in momentul in care se trezeste brusc, dupa o partida serioasa de eliberare a casei, cu un morman de chestii cu care nu stie ce sa faca? Au costat bani, deci valoreaza ceva. Nu?
  Este plin internetul de anunturi de vanzare si da, oamenii cumpara cele mai ciudate chestii. Stau si ma intreb insa daca ceea ce vroiam eu sa vand chiar merita osteneala sa o scot la vanzare? Cum ce osteneala? In primul rand trebuia pozat fiecare obiect in parte, apoi creeat anuntul, scris descriere cat mai relevanta, gasit pretul corect, gasit loc pentru depozitat lucrurile scoase la vanzare, verificat periodic contul de vanzator, negociat din cand in cand cei cativa lei pretinsi drept pret, refuzat din cauza transportului, asteptat la nesfarsit o noua oferta de cumparare, impachetarea corespunzatoare, drumul la posta, coada de la posta, riscul de a primi coletul inapoi.... Sa mai scriu? Timpul pierdut pentru aceasta activitate nici macar nu este recompensat la final cu niste banuti de care sunt multumita. Timpul inseamna bani, iar daca nu ies bani atunci nu se merita sa te implici intr-o astfel de corvoada. Desteapta mai sunt!
   Dar a costat atatia bani!!!
   Da, a costat atunci! Acum sigur nu mai primesc aceeasi suma, chiar daca obiectul este aproape nou. Banii au fost cheltuiti atunci, iar daca eu pastrez obiectul asta pe care am cheltuit acei bani, dar pe care nu il folosesc si sta degeaba intr-un dulap, in spatele altor chestii, nu inseamna ca sunt mai bogata. Inseamna doar ca am niste lucruri nefolositoare pentru mine, care ocupa loc degeaba in casa mea, care m-au costat niste bani la un moment dat.
   Uitandu-ma la obiectele stranse, mi-am dat seama ca nu aveau valoare reala, adica nu era nimic cu adevarat valoros acolo (o antichitate sau o opera de arta de exemplu) si nici valoare sentimentala nu mai aveau pentru mine. N-o sa fac pe viteaza sa afirm ca nu ma simteam vinovata ca vroiam sa scap de acele lucruri, dar pentru ca imi doream cu adevarat sa-mi eliberez casa nu am lasat acest sentiment de vina sa puna stapanire pe mine. Este greu sa decizi ca este momentul sa scapi de un lucru, mai ales daca este in buna stare, daca a fost primit cadou, daca a costat ceva bani. Greu, dar nu imposibil. De mare ajutor mi-a fost sa fiu cu adevarat sincera cu mine in momentul in care ma intrebam:
"Imi este de folos acum? Pot sta fara acest lucru? De ce vreau sa il pastrez?"
   La un moment dat m-am surprins ca tot mutam doua tigai dintr-o parte in alta a bucatariei. Tigaile erau din cele scumpe (una era faimoasa Trilogi iar a doua era una mare si grea, din fonta) si jur ca mi le-am dorit foarte mult cand le-am achizitionat. Dupa primele folosiri insa am inceput sa le ocolesc si foloseam tot alte tigai cand imi trebuia o tigaie. Prima nu-mi placea deloc din cauza formei ciudate si a doua era prea mare si prea grea pentru mine. Vroiam sa le scot la vanzare, cu gandul sa mai recuperez din investitia facuta, dar parca niciodata nu gaseam timp sa le fac poza si chiar sa le scot la vanzare. Atunci m-am intrebat daca nu cumva taraganam in mod voit toata treaba asta cu vanzarea pentru ca de fapt vroiam sa le mai tin un pic si poate poate sa le folosesc la un moment dat. Astfel as fi avut motiv sa le pastrez. Mi-a fost foarte greu sa recunosc ca exact asta faceam.
   Eram constienta ca daca le mai tineam in casa pana le gaseam cumparator, era foarte probabil sa nu le mai dau deloc. Pericolul asta este real pentru toate obiectele pe care le depozitezi pentru ca astepti sa le vinzi. Le ai tot timpul in ochi si vina este tot mai mare. Toata munca mea de lamurire cu mine insami era in pericol sa se duca pe apa sambetei! As fi ramas cu doua tigai, scumpe si foarte bune, pe care nu le-as fi folosit niciodata si pe care as fi continuat sa le mut la infinit prin diferite locuri din bucatarie sau camara. Asa ca le-am pus frumos in gramada de vase si ustensile de bucatarie pe care nu le mai vroiam, am chemat-o pe mama, pe una dintre surorile mele si pe una dintre finele mele (doar ele sunt in acelasi oras cu mine) si le-am lasat sa isi aleaga ce-au vrut din gramada aia. Nu mi-a ramas nimic pe stoc 😃 Acum toate lucrurile alea nefolosite de mine, inclusiv cele doua tigai, erau folosite cu drag in alte case.
   Uneori, in vacante, Teodora isi face curat in dulapuri si se duce cu tot ce a strans la un targ de vechituri din orasul nostru, Targul Porcilor pe numele lui. Vinde lucrusoarele (jucarii, hainute si incaltaminte care i-au ramas mici, accesorii care nu-i mai plac, rechizite care nu-i folosesc, carti primite de ea - toate in stare buna) cu preturi foarte mici, de genul 1 - 5 lei. Este insa o activitate de cateva ore intr-o zi de vacanta si pentru ea este foarte distractiv, mai ales ca se duce cu mama mea si mereu se alege cu cate ceva nou. Nu prea vine cu lucruri inapoi de la targ pentru ca stie sa scape de ele: le vinde foarte ieftin, daca cineva cumpara 2-3 obiecte mai primeste ceva gratuit, daruieste jucarii copiilor care vin la targ cu parintii lor. Daca cumva mai ramane ceva, pregatim o plasa pentru Crucea Rosie si o ducem imediat la centru dupa ce am umplut-o.
   Oare altii ce fac cu lucrurile pe care nu le mai folosesc?

sâmbătă, 10 martie 2018

De ce nu pastrez cartile citite


   Iubesc cartile! ♥♥♥
   Prima amintire cu mine cititnd este din vremea cand aveam vreo 6 ani. Primisem o carte cu povesti si pentru ca mama nu prea avea timp sa ne citeasca povesti, am inceput sa le citesc eu fratilor mai mici. Citeam cu greutate, pentru ca abia invatasem sa citesc, iar despre intonatie nici nu putea fi vorba 😄, dar asta nu ma impiedica in vreun fel. Ardeam de nerabdare sa aflu sfarsitul fiecarei povesti, prin urmare ma ambitionam sa citesc.
   Cu timpul am devenit foarte buna la citit cu voce tare. Imi schimbam vocea la fiecare personaj, citeam fluid si reuseam sa captez atentia ascultatorilor mei fara prea mare greutate.
   Parintii mei s-au prins repede ca cititul era pasiunea mea, prin urmare imi cumparau mereu carti in loc de alte cadouri. Ma bucuram mult de fiecare carte in parte, le iubeam, le ingrijeam si eram foarte zgarcita cu imprumutatul lor. Sufeream mult cand una dintre cartile mele patea ceva.
   Colectia mea de carti era impresionanta. O consideram a mea, chiar daca mama mereu avea grija sa-mi aduca aminte ca, chiar daca acele carti le-am primit eu cadou, nu insemna ca fratii mei nu aveau acces la ele. Am zis ca eram posesiva si zgarcita?
   Familia mea s-a mutat de multe ori de-a lungul copilariei mele. In timpul acestor mutari cartile au avut de suferit: unele s-au distrus, altele au fost date pentru a mai usura bagajele. Cu toate acestea, biblioteca din casa parintilor mei este si azi ticsita de carti.
   Cand m-am maritat si m-am mutat din casa parintilor mei, mi se parea tare ciudat ca nu aveam biblioteca in casa. Cartile erau parte din viata mea si fara ele parca nu aveam rost. Bineinteles ca am inceput sa-mi cumpar carti, iar cand eram intrebata ce-mi doresc cadou raspunsul era mereu un titlu de carte. In scurta vreme am adunat o noua colectie frumusica de carti. Sotul meu chiar mi-a confectionat o bilioteca suspendata, cu patru rafturi, foarte incapatoare si tapanoasa, pe care mi-a fixat-o de un perete in camera noastra. Nu mi-a trebuit prea mult sa o umplu cu carti 😃
   Ca orice colectie insa, iti mananca foarte mult timp pentru intretinere si curatare. Praful se aseaza pe orice, iar o biblioteca plina de praf nu este o chestie prea draguta la care sa te uiti. Aveam si mania asezarii cartilor dupa numele autorului si dupa culori si marime, prin urmare de fiecare data cand trebuia sa pun o noua carte in biblioteca imi lua ceva timp sa mut altele pentru a-i gasi celei noi locul perfect. Intr-un astfel de moment am avut o revelatie: ce fac eu cu cartile astea? Da, le citisem pe toate. Unele mi-au placut, altele nu. Nu-mi placea sa le imprumut si foarte foarte rar citeam o carte inca o data. Soarta lor era sa intre in hibernare pe rafturile bibliotecii mele, acoperite de praf. Ce soarta trista le harazisem!
   Am incercat sa-mi gasesc scuze de genul: le pastrez pentru copil, poate o sa-mi trebuiasca. Junioara mea insa nu ma mosteneste si nu citeste carti daca nu este obligata de vreo profesoara, iar in era asta a calculatoarelor gasesti orice informatie pe internet.
   Pentru ca nu am vrut sa-mi las cartile sa moara, am inceput sa le fac cadou prietenilor pasionati ca si mine de carti. Cand am vazut cu cata bucurie erau primite si citite, am fost si mai motivata sa continui acest lucru. Citind in prealabil cartea ce urma sa o daruiesc, stiam cui sa o dau cadou 😃
   Cand m-a apucat nebunia eliberarii, am sortat si cartile ce le mai aveam in biblioteca. Am luat fiecare carte in mana si i-am hotarat soarta. Unele urmau sa fie cadouri, altele urmau sa fie donate bibliotecii municipale si doar o mica parte dintre ele au ramas in biblioteca mea. Nu am aruncat carti!
   Biblioteca mea are in continuare patru rafturi incapatoare, dar acum gazduieste pe un raft albumele cu fotografii si fotografii inramate, pe alt raft CD-uri si DVD-uri, pe al treilea raft sunt cartile ce le pastrez, iar al patrulea este raftul de sortare. Pe acest ultim raft am asezat cartile in trei teancuri: de citit, de facut cadou, de donat la biblioteca. In momentul in care am terminat de citit o carte o asez direct in teancul destinat cadourilor sau donarii, iar daca decid ca o mai pastrez, o pun pe raftul destinat cartilor pastrate. Din cartile puse la pastrare, periodic scot carti pentru cadouri sau donat, pentru ca nu vreau sa depasesc limita de un raft destinat cartilor pastrate. Si da, in continuare imi cumpar carti 😃

vineri, 2 martie 2018

Cum am realizat ca faceam gresit ordine


   Ma gandesc ca nu sunt singura care are impresia uneori ca face curatenie degeaba. Strangi, cureti, pui la loc si maine o iei de la capat.
   Aveam impresia ca sunt intr-un cerc fara scapare si ca timpul meu liber este inexistent. Ma simteam sufocata de toata treaba asta care nu se mai termina niciodata si ma trezeam tot mai des ca sunt nervoasa si irascibila aparent fara motiv. Nici nu invitam pe nimeni la noi acasa pentru ca nu vroiam sa fiu judecata ca o lenesa sau o nepriceputa. Cand mergeam eu in vizita la altcineva, eram invidioasa pe casa lor curata si organizata, iar asta nu-mi era de nici un ajutor cand ajungeam la mine acasa. Ce chef? Ce motivatie? Ce naiba sa fac?
   Mama ei de treaba! Pot s-o fac!
   Afara tot din dulap! Tot!!! Ce daca abia am scos din el acum doua saptamani doi saci de haine? Daca tot nu am cu ce sa ma imbrac dimineata, daca umblu cu aceleasi doua bluze mereu si daca scaunul de la calculator este mereu plin cu haine, atunci n-am facut treaba buna.
   Pe jos am un munte mic de haine, iar eu ma holbez la dulapul deschis si gol. Imi place! Da, imi place dulapul gol!
   Inainte sa ma apuc de sortatul hainelor, sterg bine dulapul in interior si la exterior. Nu ma grabesc. Imi dau timp sa ma gandesc la micul munte de haine de pe podea si la faptul ca de fapt el este de vina pentru tot: stransul fara sfarsit, cosul de rufe mereu plin, scaunul mereu ocupat, lipsa aerului din dulap, lipsa mea de timp. Dupa ce termin de sters dulapul, imi adun de prin casa toate hainele si le pun peste cele de pe podea. La spalat nu am decat 2-3 piese pentru ca abia ieri am spalat rufele.
   Stabilesc mental ce vreau sa pun pe fiecare raft al dulapului, apoi ma apuc de sortatul hainelor. Nu voi mai lua in considerare posibilitati improbabile de genul "o sa slabesc si o sa intru in asta", sau vina de genul " este primita cadou", "a costat multi bani", "este draguta si in stare buna". Voi lua in considerare sfatul domnisoarei Kondo si voi renunta la orice piesa care nu-mi aduce bucurie sau fara de care nu pot sta.
   Data trecuta am scos din dulap doar piesele care stiam ca nu le mai vreau, fara sa misc restul hainelor. Acum am luat in mana fiecare obiect de imbracaminte pe care il detin si i-am hotarat soarta. Uneori decizia a fost luata cu greutate, dar a fost luata nesilita de vina sau de teama. Am fost sincera cu mine si nu am incercat sa-mi pun singura bete in roate cu tot felul de intrebari existentiale (o sa-mi para rau ca am aruncat/dat asta?). Toata operatiunea a durat un pic, dar nu atat de mult cat ma temeam ca va dura. La final am reusit sa-mi sortez hainele in trei movilite : ce pastrez, ce donez, ce arunc. Nu aveam o garderoba scumpa si moderna, deci nu a trebuit sa formez o alta movilita cu lucruri ce le-as fi putut vinde.
   Hainele pentru donat (in stare buna si foarte buna) le-am pus imediat intr-o plasa incapatoare si le-am dus pe hol pentru a le duce a doua zi la Crucea Rosie, hainele pentru aruncat (rupte, patate, prea uzate, decolorate) le-am indesat intr-o punga de gunoi si le-am dus imediat la tomberon, iar hainele pe care le-am pastrat le-am asezat frumos si le-am pus in dulap dupa cum am hotarat ca le asez. Acum aveam si aer in dulap, chiar mult 😃 Ce bine ma simteam!
   Si in acest moment ma felicit pentru treaba asta! Pentru ca nu mai detin atat de multe haine si pentru ca am pastrat doar ceea ce purtam cu placere, dulapul meu este mereu ordonat si scaunul de la calculator este mereu liber 😃
  Tot procesul asta mi-a schimbat si modul de gandire cand merg sa-mi cumpar haine. Daca inainte imi cumparam haine doar pentru ca ma incapeau, pentru ca erau la reducere sau pentru ca era posibil sa-mi vina la un moment dat, acum imi cumpar haine doar daca imi trebuie, daca sunt sigura ca le-as purta cu placere si daca ma simt bine in ele.

Cele mai citite articole din acest blog