Suflet pierdut

Imi pare rau, insa eu, ca duhovnic si ca prieten, nu pot sa spun "Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihnesca!" - sunt cuvintele unui preot care vorbea despre un om care s-a sinucis.
Pentru un om nefericit, care a ales sa nu mai traiasca si s-a sinucis, un preot nu poate sa se roage si nici sa-i faca o slujba inainte de inmormantare, iar rudele nu pot da pomeni pentru sufletul lui. Ce conteaza daca sinucigasul a fost un om bun toata viata lui, sau daca si-a dedicat zilele, sanatatea si libertatea pentru binele celor din jurul lui? S-a sinucis, gata cu el! Il dam uitarii si facem tot posibilul sa minimalizam existenta lui. Pentru un criminal in serie, pentru un pedofil sau pentru un violator preotii se roaga? Pentru ei pot spune "Dumnezeu sa-l ierte!"? La moartea lor se pot face slujbe in biserica? Unde e dreptatea? Unde e logica?
Un credincios adevarat nu se gandeste la sinucidere! - declara cineva. Ma lasi? Exista om pe lumea asta care nu a gandit macar o singura data ca sinuciderea este singura solutie la nefericirea/durerea lui? Se gandeste cineva la incarcatura ce apasa pe sufletul nefericitului, la schimbarile pe care este nevoit sa le accepte desi nu le vrea, la tristetea care il devoreaza, la depresia care pune stapanire pe el si nu-l mai lasa sa priveasca inainte? Toata lumea TREBUIE sa fie puternica? Nu te afecteaza si nu crezi suferinta altcuiva. O intelegi numai daca ti se intampla tie sau cuiva drag si atunci esti uimit ca altii nu te inteleg.
Nu indemn la sinucidere si nu sunt avocatul celor care aleg aceasta cale, am fost insa uimita de aceste cuvinte si fapte si m-am trezit cu aceste intrebari in minte. Si cum orice om are dreptul la o parere, imi exercit acest drept si apoi intreb: gresesc cu ceva daca gandesc asa? Randurile de mai sus pot fi privite ca o razvratire sau ca o blasfemie, insa sunt sigura ca nu sunt singura care si-a pus aceste intrebari.
Si daca tot purtam aceasta discutie, mai intreb ceva: ce rost are si de ce faci poze unui mort? Nu ma refer la pozele pe care le fac criminalistii sau ziaristii ci la pozele facute de familie, rude si prieteni. Chiar vrei sa imortalizezi aceste momente? Chiar vrei sa ai poze cu cel drag in cosciug, pe marginea gropii? Chiar ai de gand sa privesti aceste poze vreodata sau sa le arati cuiva? Mi se pare un gest nelalocul lui, deplasat si inutil. Tine minte cum era cand iti zambea sau clipele frumoase petrecute impreuna, nu cum arata a doua zi dupa ce a murit sau ce culoare aveau florile de la capataiul lui.
La ceas de noapte m-au invadat intrebarile ciudate. Am sa le pun frau si am sa inchei aici acest articol. Nu vreau sa strigati dupa mine ca am luat-o razna :)
Nopate buna!

Dependenta de mancare

Am vazut aseara emisiunea Dr. Oz, in care s-a vorbit, printre altele, despre viata dubla si secreta a celor dependenti de mancare. Majoritatea celor dependenti de mancare sunt tot timpul la dieta in vazul lumii, dar atunci cand sunt singuri si cred ca nu-i vede nimeni, mananca ca spartii, in special dulciuri.
Trebuie sa recunosc (si asta este un mare pas pentru mine) ca si eu sunt dependenta de mancare (Food addiction). Cand sunt in prezenta cuiva, ciugulesc ca o pasarica si mananc numai mancare sanatoasa. Cand sunt singura, ma apuca o pofta nestapanita de dulciuri si mananc in nestire, chiar daca nu-mi este foame. Apoi imi este rusine de mine si imi promit (a mia suta oara!!!) ca nu voi mai face asta niciodata. Niciodata se traduce prin " pana data viitoare" :( cand o iau de la capat. Uneori, in momentele de luciditate, ma intreb de ce imi fac asta. Raspunsul este unul previzibil: incerc sa umplu un gol, incerc sa simt placere, incerc sa ma mint ca am lucrurile sub control. Incerc... De fapt nu fac altceva decat sa maresc si mai mult golul ce incerc sa-l umplu, devin si mai depresiva, si mai trista, si mai nemultumita de viata mea si de mine. Unii ar spune ca nu am toata tigla pe casa si ca toate astea sunt mofturi. Altii insa ar cadea pe ganduri si ar realiza ca si ei trec prin acelasi lucru si ar constientiza ca este mult mai grav decat vor sa creada. Si unii si ceilalti trebuie sa accepte ca dependenta de mancare exista, asa cum exista dependenta de alcool si dependenta de droguri.

Dependenta de mancare este rezultatul in primul rand a unei imagini negative despre sine.

Cum poti afla daca si tu esti dependent de mancare?
1.Mananci atunci cand nu ti-e foame sau cand te simti indispus sau deprimat?
2.Mananci in ascuns sau diferit cand esti de fata cu oamenii decat atunci cand esti singur?
3.Consumi cantitati neobisnuite de mancare si apoi le elimini vomitand sau luand laxative ca sa scapi de ce a fost in exces?
4.Exista mancaruri care iti sunt daunatoare si tu totusi le mananci?
5.Te simti vinovat dupa mancare?
Daca raspunzi cu “da” la oricare din aceste intrebari este foarte probabil sa fii dependent de mancare.

Lupte seculare

Aveam in plan curatenia de toamna in toata casa cu tot ce implica ea: mutat mobila, frecat si spalat fiecare coltisor al casei, schimbat garderoba de vara cu cea de toamna-iarna… Ce ganduri! Tot ce-am reusit a fost spalarea aragazului si a gresiei si faiantei din baie si din bucatarie. In rest nimic… Nici macar in viata si in gandurile mele nu reusesc sa pun un pic de ordine. Macar o lista de prioritati sa o prind cu magneti pe frigider sa o vad tot timpul… Nimic.

Tot timpul am impresia ca am multe de zis dar de la o vreme pur si simplu nu-mi mai gasesc cuvintele. Ma trezesc ca nu pot transforma in propozitii inteligibile o idee ce-mi ocupa mintea la un moment dat, ca trec foarte repede de la un gand la altul, ca ma pierd in detalii neimportante. Nu mai am timp! Nu mai am timp sa ma joc cu fetita mea, nu mai am timp sa citesc, nu mai am timp sa dorm, nu mai am timp sa traiesc. Sunt tot timpul pe fuga. Si fug si fug si tot am impresia ca ajung pe ultimul loc. Catre ce ma indrept? Ce vreau de la mine? La ce ma astept?

Nu inteleg cum alte femei se descurca cu toate: familie, cariera, gospodarie, dragoste… Eu m-am ratacit pe drum si nu-mi gasesc reperul. Nici macar luminita de la capatul tunelului nu o mai vad. Asta inseamna ca am un inceput de depresie sau doar ca sunt obosita? Nu am timp sa dorm.

Vreau ceva… Vreau sa traiesc, sa ma simt bine in pielea mea, sa reincep sa visez, sa iubesc, sa vad jumatatea plina a paharului. Pana atunci trebuie sa duc o lupta continua cu frustrarile, cu teama, cu scarba, cu nelinistea, cu starile de sfarseala. Am momente in care simt ca ma preling si nu am puterea sa ma adun. Si vreau sa lupt, dar nu mai pot. Dezertez. Am dreptul.

Cand vine noaptea, somnul intarzie sa apara si in mintea mea urla o gramada de ganduri. Le spun: „Si maine e o zi! Lasati-ma in pace!”, dar ele sunt mai multe iar eu dora una. Inca o batalie pierduta… Poate daca le las in pace sa urle, ma lasa si ele pe mine sa dorm. Dar nu! Tot nu ma lasa. Sunt epuizata dar ochii refuza sa se inchida. Privesc cu insistenta un puct luminos din tavan. Daca-l mai fixez mult o sa fac o gaura pana in camera vecinului. Macar de era vreun Adonis…

Nu stiu cand am adormit si nu stiu daca am dormit. Sunt ametita si ma dor toate. O noua zi, o noua batalie. Lipsa de consideratie si de respect, cuvinte urate, lacrimi. Sa mai continui lupta sau sa capitulez? Cu ultimele puteri imi strang lucrurile de pe birou, inchid fermoarul la geanta si plec acasa. Ma dau batuta. Nu mai pot. Mereu zic asta. A doua zi insa o iau de la capat. Nu stiu de unde am atata putere si nu stiu de ce mai lupt. Mereu ma intreb: Mai are rost? Mai vreau?

Trebuie sa multumesc unei frunze pentru zambetul de azi.


Acest articol mi-a fost publicat pe blogul Fabulous Chicas
http://www.fabulous-chicas.ro/timp_liber/lupte-seculare/

Lupte de fiecare zi

Aveam in plan curatenia de toamna in toata casa cu tot ce implica ea : mutat mobila, frecat si spalat fiecare coltisor al casei, schimbat garderoba de vara cu cea de toamna-iarna... Ce ganduri! Tot ce-am reusit a fost spalarea aragazului si a gresiei si faiantei din baie si din bucatarie. In rest nimic. Nici macar in viata si in gandurile mele nu reusesc sa pun un pic de ordine. Macar o lista de prioritati sa o prind cu magneti pe frigider sa o vad tot timpul... Nimic.
Tot timpul am impresia ca am multe de zis dar de la o vreme pur si simplu nu-mi mai gasesc cuvintele. Ma trezesc ca nu pot transforma in propozitii inteligibile o idee ce-mi ocupa mintea la un moment dat, ca trec foarte repede de la un gand la altul, ca ma pierd in detalii neimportante. Nu mai am timp! Nu mai am timp sa ma joc cu fetita mea, nu mai am timp sa citesc, nu mai am timp sa dorm, nu mai am timp sa traiesc. Sunt tot timpul pe fuga. Si fug si fug si tot am impresia ca ajung pe ultimul loc. Catre ce ma indrept? Ce vreau de la mine? La ce ma astept?
Nu inteleg cum alte femei se descurca cu toate : familie, cariera, gospodarie, dragoste... Eu m-am ratacit pe drum si nu-mi gasesc reperul. Nici macar luminita de la capatul tunelului nu o mai vad. Asta inseamna ca am un inceput de depresie sau doar ca sunt obosita? Nu am timp sa dorm.
Vreau ceva... Vreau sa traiesc, sa ma simt bine in pielea mea, sa reincep sa visez, sa iubesc, sa vad jumatatea plina a paharului. Pana atunci trebuie sa duc o lupta continua cu frustrarile, cu teama, cu scarba, cu nelinistea, cu straile de sfarseala. Am momente in care simt ca ma preling si nu am puterea sa ma adun. Si vreau sa lupt, dar nu mai pot. Dezertez. Am dreptul.
Cand vine noaptea, somnul intarzie sa apara si in mintea mea urla o gramada de ganduri. Le spun: „Si maine e o zi! Lasati-ma in pace!”, dar ele sunt mai multe iar eu dora una. Inca o batalie pierduta... Poate daca le las in pace sa urle, ma lasa si ele pe mine sa dorm. Dar nu! Tot nu ma lasa. Sunt epuizata dar ochii refuza sa se inchida. Privesc cu insistenta un puct luminos din tavan. Daca-l mai fixez mult o sa fac o gaura pana in camera vecinului. Macar de era vreun Adonis...
Nu stiu cand am adormit si nu stiu daca am dormit. Sunt ametita si ma dor toate. O noua zi, o noua batalie. Lipsa de consideratie si de respect, cuvinte urate, lacrimi. Sa mai continui lupta sau sa capitulez? Cu ultimele puteri imi strang lucrurile de pe birou, inchid fermoarul la geanta si plec acasa. Ma dau batuta. Nu mai pot. Mereu zic asta. A doua zi insa o iau de la capat. Nu stiu de unde am atata putere si nu stiu de ce mai lupt. Mereu ma intreb : Mai are rost? Mai vreau?