Unde dai si unde crapa

Sunt in doliu.
Vreau sa jelesc si sa plang persoana draga care a plecat definitiv din viata mea. Vreau sa-mi iau la revedere pentru totdeauna de la omul care a insemant ceva in viata mea.
Dar nu ma lasa altii. Nu ma lasa grija permanenta ca toata lumea trebuie sa se simta bine (de parca au venit la nunta nu la inmormantare), sa primeasca prosoape si pungi pline, sa aiba patru feluri de mancare si bautura sa-si puna si in cap.
Ma streseaza la maxim asa numitele obiceiuri de inmormantare care, dupa parerea mea umila, nu-si au locul in casa cernita.
Ma scoate din sarite faptul ca in loc sa te aline si sa-ti ofere un umar pe care sa plangi in voie, cei de langa tine sunt mai preocupati de faptul ca la priveghi nu ai servit gogosi, sau ca nu ai cumparat prosoape deosebite pentru popa si cantor, sau ca porti un ilic care nu este negru, sau ca am pus pe mine cateva kilograme de la ultime intalnire...
Ma omoara datoriile facute pentru a multumi pe toata lumea intr-un moment in care asteptam o vorba buna, un pic de ajutor sau un gand curat si sincer.
Of! Decat sa mori, mai bine stai in viata. Macar asa poti evita sa intalnesti nesuferitele de rude care te judeca si te toaca si te fura, poti intarzia momentul in care sa spui "la revedere!", poti spune "afara din casa mea si sa nu va mai intoarceti!".
Tataie, sa-ti fie bine acolo unde te-ai dus. Dumnezeu sa te odihneasca!